RENAȘTEREA STATULUI NAȚIONAL DACOROMÂN ZAMOLSIAN- CREȘTIN - ORTODOX de Dr. Geo Stroe

1. Oamenii, de la începuturi, în toată preistoria și istoria noastră străveche, veche, medievală, modernă și, parțial, contemporană, oamenii au acționat conform credințelor lor dominante din acele vremuri. 

Nici astăzi nu se poate spune că nu se gîndește în funcție de credințele noastre, fie ele științifice (și adevărul științific poate fi o ”credință” pentru cel care crede în adevărul științific!), fie ele religioase (în filosofia confesiunii proprii), ori pur și simplu credința hazardului, după care totul este întîmplător în haos, ori în credința determinismului (conform căreia totul are o cauză și un efect care decurge din acea cauză). Ca oameni ai acestor locuri, recunoscute de mulți drept ”Grădina Maicii Domnului”, ei au fost legați de geniul acestui pămînt. Statornicia lor autohntonă este dovada că mai sunt și acum, aici, prin generațiile care au rămas, rămîn și vor rămîne.
Ca să refundamentăm rostul nostru, ca națiune și ca stat aici, în Carpați, pe Dunăre și la Marea Neagră cu difuziune în Balcani, pînă în Caucaz, Marea Baltică și pînă pe Rin este nevoie de o scurtă privire din trecut și pînă acum.

2. Am fost mereu națiunea matcă a Europei, la gurile Dunării, în calea răutăților lumii. 

     Peste noi au venit invadatorii, datorită blestemului aurului, pentru că aveam mari bogății, pășuni grase și păduri dese, petrol și grîne. Toți marii lumii aici au venit să se îndestuleze. Fără bogățiile noastre nu s-ar fi pornit, ori s-ar fi oprit războaie, nu ar fi crescut ambiții imperiale etc.
Pe scena lumii au apărut, la toate punctele cardinale, imperii care au rîvnit la teritoriul și bogățiile naturale de aici, care au invadat și devastat, jefuit și ucis populația de pe aceste meleaguri, unii mai mult, alții mai puțin. Mai devreme sau mai tîrziu, de pe acest teritoriu, acele imperii s-au retras, au dispărut din istorie, au făcut implozie, însă strămoșii noștri au rămas. Toate imperiile care au cucerit acest teritoriu au pierit, națiunea de aici a rămas.
Dacă Atlantida, Pelasgia, Ramania, Tracia, Geția (masa- tiras – ori Goția în formele vizi-, ostro- etc.), Sciția, Sarmația, Agatirșia, Valahia, Vlahia, Romania au existat, succesoarea lor cea mai importantă a fost Dacia și este România de azi și de mîine, pentru viitor DacoRomânia, pentru că între Dacia și România nu încape nici o cratimă, liniuță de despărțire, România fiind Dacia, numai că e ceva mai mică decît Dacia care a fost. În fond, teritoriul este același, limba pe care o vorbim este aceeași limbă dacă vie, evoluată prin milenii, majoritatea au codul genetic al strămoșilor, aceeași credință pentru că actualul creștinism ortodox este urmașul paleocreștinismului zamolsian, aceleași obiceiuri, același mod de a fi în timp.
Națiunea dacoromână s-a constituit de peste 12 milenii după Zamolse, cu multe milenii înainte de Christos. Trebuie să avem în vedere ce s-a petrecut cu noi în statornicie, în centrul și sud-estul Europei. Pentru a cuprinde într-un singur cuvînt, fie și compus unit, identitatea de-a lungul a 12 016 ani după Zamolse (d.Zm) – adică de la Zamolse pînă astăzi, țării noastre, prin convenție, la Academia DacoRomână, am denumit DacoRomânia. Și această reducere de la atlanți la români doar pentru că in istoria Europei am fost memorați doar după războaiele romano-dacice (pentru că ei au venit la aurul nostru, nu noi am devastat Roma), și chiar pentru asta există primul film în piatră al acestor războaie: Columna lui Traian.
Suntem ceea ce Nicolae Iorga numea ”un Stat de necesitate Europeană. Răzimată pe cetatea carpatică și veghind asupra gurilor Dunării, străjuind aici în numele și interesul întregii Europe din spatele ei - ba, încă și mai departe - se cheamă că România noastră trăiește și vorbește aicea nu numai pentru dînsa singură. Statul nostru este deci, în atenția estului și vestului, nordului și sudului deopotrivă - și în tot timpul. Ea deține, cum s-a spus, cu adevărat o pozițiune - cheie. Iar atenția aceasta a altuia pentru tine poate fi grijă și simpatie, poate fi ocrotire, dar poate fi și apetit sau primejdie. Înseamnă, deci, că, mai mult decît oriunde aiurea, veghea în astfel de puncte trebuie să fie mereu trează (veghea ta, a celui acolo așezat). Ideea de hotar, de putere și apetit economic internațional, de autarhie și independența, trebuie purtată acolo mereu în conștiințe, ca o obsesie. Suntem, prin poziția noastră pe glob, dar și prin cele ce poartă fața și ascund măruntaiele pămîntului nostru, ca o stînă carpatică la un vad de lupi. Ciobanii, drept aceea trebuie să aibe ghioagă bună toți și ... să doarmă cît mai puțin. Se înțelege, deci un Stat cu o astfel de situație în care te urmează în tot locul vânturile, valurile, dator este, el cel dintîi, să cunoască această situație și să-și dea permanent seama de toate, bune și rele, cîte se ascund într-însa. Toți membrii acestui Stat, și în primul rînd pătura lui conducătoare, trebuie să-și aibă gîndul mereu ațintit la ele” (Gheorghe I. Brătianu).
Gânditorul român Mircea Eliade spunea că: ”Misiunea istorică a unui popor este verificată de două lucruri:1) de puterea cu care ştie să-şi apere pământul, libertatea şi drepturile; 2) de vigoarea cu care creează valori. Clasele sau grupurile care împlinesc aceste funcții esenţiale sunt singurele care se pot numi grupuri vitale, fără de care o naţie riscă să dispară din istorie”.
Concept de stat înseamnă idea de organizare politică a unei națiuni. Formele și evoluțiile prestatale și statale au purtat amprenta organizărilor specifice ale vremurilor. Amprenta credințelor vechi, zamolsiene. Aproape de fiecare dată a trebuit să ne strîngem rîndurile celor de același nat pentru a face față amenințărilor din afara spațiului în care trăiam atunci. Ca oameni ai apelor, aceste formațiuni prestatale au apărut pe văile rîurilor mici și mari, ale apelor curgătoare, în general, de la vărsare la izvoare, pe valea Dunării cu care dunărim de la începuturi.
Carpații au fost coloana vertebrală a teritoriului de care s-au agățati dacii cei neastîmpărați. Munții noștri priviți din spațiul cosmic au forma unui dragon, a lupului dacoromânesc – stindardul de luptă al cavalerilor danubieni.
De fiecare dată a fost nevoie să ne restructurăm statul, să ne adaptăm vremurilor în care am trăit, să pregătim structurile ca să răspundă nevoii de apărare, cu instituțiile de care aveam nevoie pentru a rămâne aici, ca învingători în lupta pentru teritoriu pe care să viețuim liberi.
Statul nostru, începînd din vremurile lui Zamolse, a fost pregătit spiritual să existe. Unitatea spirituală, limba, cultura materială și imaterială, teritoriul comun, calitățile psiho-morale și sociale, schimburile comerciale între diferitele zone, regiuni ale întinsului teritoriu au asigurat, ulterior, unitatea statală refăcută de Burebista – din datele certe ale istoriei străvechi a strămoșilor noștri de pînă acum.
Unificări teritoriale anterioare celei împlinite de Burebista au apărut ori de cîte ori au fost necesare uniri pentru apărarea contra invadatorilor.
Cum un stat este născut din interesul politic al unei națiuni pentru a supraviețui și lupta împotriva celor care vor să le ia teritoriul, bogățiile solului și ale subsolului, în mod necesar, el și-a creat instrumentele de care avea nevoie pentru a avea continuitate pe acel teritoriu și a-l menține în stăpînirea sa.
Din negura timpului cunoaștem că state autohtone ale masageților (sciți) conduși de regina Tomiris au opus rezistența oștilor persane ale marelui Cirus la 514 î.Chr. Episodul geților din cîmpia dunăreană este consemnat în cronicile vremurilor străvechi, ca și în vremea lui Dromichete, cu trei secole înainte de Christos, contra lui Lisimah etc.
Atunci eram națiune constituită, avea populație, teritoriu, viață social-economică comună, forța militară cu reacții capabile de apărare victorioasă, cee ace inseamnă că ne formasem ca națiune mai înainte, pentru că am biruit. Oare cÎte înfrîngeri anterioare am suferit în incercările de a fi statornici aici?
Unii spun că istoria statului român modern este istoria vrajbei dintre ursitoarele lui: banul occidental şi naționalismul român. Probabil că în această cheie a valorilor iudaice se justifică naționalismul nostru prin istoria credinței strămoșești. Banul - purtător și suport al valorilor iudaice, a identificat la gurile Dunării interese mari şi precise cum cele ale coloniștilor greci de a achiziționa de produse agrare foarte ieftine, pe care apoi să le vîndă scump, concomitent cu vînzarea de produse industriale scumpe aduse din occident (cu un profit de la particulari și altul de la stat cu mari avantaje comerciale pentru bunăstarea lor), ori cum ar fi să oprească pe ruși să înfăptuiască Testamentul lui Petru cel Mare de a înainta spre Constantinopole și mările calde. Tot astfel, interese economice cum ar fi acelea de a extrage direct bogății ale solului şi subsolului de aici, cu mînă de lucru specializată tehnic din străinătate, dar cu lucrători ieftini băștinași. Mai ales interese financiare pentru a încasa dobînzi mari de pe urma împrumuturilor acordate statului român, ori celor din economia privată din România Mică, apoi în România Mare, ori mari oportunități după războiul de Independență, campania din 1913, ori războiul de Întregire a Neamului.
Momentul chemării unei dinastii germane, deși de alte 9 000 de ani ne reprezentăm și singuri în diplomația europeană pentru a ne redobîndi suveranitate și recunoaștere este semnificativ. Primul rege a urmat planul patriotului Alexandru I - Cuza, adevăratul domnitor care a modernizat România. Însă tot atît de adevărat este că ultimii doi regi de sînge străin au produs daune uriașe imaginii statului, înainte și după al doilea război mondial, dar și visteriei țării.
Au fost vremuri de război, de dictatură, de democrație, iar statul român a fost pus la grea încercare, dar a supraviețuit,n-a fost desființat niciodată spre deosebire de Ungaria sau Polonia. Viața statală a existat pe teritoriul DacoRomâniei continuu și permanent de la începutul lumii și facerea națiunii, în forma fărîmițată și rareori în forma unificată mai ales în preajma unor mari amenințări din diferite puncte cardinal sub vremuri tulburi.

3. După unii, statul român actual nu apără bogățiile țării şi nu garantează munca națiunii pentru că nu e statul național al Românilor ci, pentru că ar fi tocmai al altora ca stat sucursală la gurile Dunării, fiind doar un stat al burgheziei occidentale. 

     Numai cu ajutorul ei ar fi fost recreat, în interesul ei, la sugestiile ei imperative, fără drept de apel, chiar după modelul furnizat de ea, recent ca un fel de stat de drept. Un deceniu de așa zis stat de drept a fost suficient pentru a devoala un fel de stat capturat de interese occidentale care au virusat decizii mafiote, antinaționale.
S-a mers pînă acolo încît acest stat îi apără deseori pe străini și nu pe noi. Vin mituiesc, ne fură, ca-n colonii, așa cum se întîmplă și azi. Înțelegem bine cum spuneau gînditorii interbelici: ” De ce să ari, să gândești, să alergi – în plus? Pentru cine? Pentru ce? Lumina va fi tot opaiț, drumul tot cărare, casa tot bordeiu”. Rușii au susținut 12 invazii pe la noi, cu pagube incomensurabile. Nici cu turcii nu a fost ușor, dar parcă s-au purtat mai domnește cu țările române...
Criticile care susțin că românul ar fi leneș, ar fura și ar trăda prin surprindere par a fi întemeiate cîtă vreme munca lui cinstită este furată cu legea în mînă în statul de drept, voința lui politică este ignorată în ”democrația dictatorială”, în ajutorul căreia sar state de drept - model occidental de alianță.
După expresii interbelice: ”Aici e sursa adevărată a indolenței românești: în exploatare. Să nu ne înșele palatele bucureștene: sunt contuarele străinilor. Să nu ne înșele vilele din noile cartiere ale capitalei: sunt ale vechililor, ale noilor ciocoi (cu bodyguard-n.a.), ori ale familiilor de mari oameni politici mafioți. Să nu ne înșele o rețea telefonică (cu cablu – Internet), o linie ferată, o șosea nouă (azi, autostrăzile moderne!), aerodromuri : nu le fac pentru noi şi unde ne trebuie nouă, ci pentru ei şi unde le trebuie lor. Să nu ne înșele forfota comercială (din mall-uri!), economică, financiară mulțimea de bănci gigantice, politică: nu noi ne sbatem, ei – ”ca să ne sugă mai bine.” Națiunea română stă deoparte: de viața occidentală luxoasă, de viața economică, în care nu poate decât să fie spoliată, deoparte de statul liberalo-democrat, care înlesnește spolierea sa.
Națiunea e în rezistență pasivă. De aceea se vorbește în România numai cu jumătate de gură şi nici-o treabă nu e întreagă. De aceea țara noastră, mare şi bogată face ”impresia unei case de vădană: nici pustie şi nici vie.” De aceea suntem țara lui „a-da, bine-bine, lasă-lasă". Ruinele unei industrii socialiste care speriase occidentul sunt pline de bălării și nici măcar nu sunt complet demolate ca să nu se mai știe vreodată de ele, să nu cumva să întrebe tineretul ce a construit generația pensionarilor de azi.
”Una dintre ursitoare – naționalismul român – a fost înșelată: în loc de sfat propriu s-a trezit cu tejghea străină. (Și după, 23 August 1944, decembrie 1989, și după Colectiv!...). Acest contuar al burgheziei apusene şi-al vechililor ei trebuie dărâmat fără zăbavă şi în locul, pe care l-a uzurpat cu silnicie şi minciună, trebuie să se înalțe adevăratul stat al Românilor, un stat național în care să se poată munci cu dragoste şi elan, un stat al Românilor în România Mare (azi, mîine,  DacoRomânia!).
      Știm că munca aceasta nu va fi ușoară şi nici lipsită de primejdii. Pentru că unii dintre români au intrat slugi la tejgheaua străinilor pe timpul unor școlarizări cu burse tip Soros, ori unele ong-uri generoase dar, în fond, niște oficine acoperite ale unor servicii ale intereselor străine, corporatiste, transnaționale. Acești nemernici ai mafiei internaționale paznici politici, plantați prin bănci și agenții de stat  trebuie demascați şi națiunea dezlănțuită, eliberată. Aceasta e dubla datorie a acestui manifest al revoluției naționale. ”Știm că ne așteaptă o existență precară şi poate pe mulți dintre noi o moarte violentă. Știm că intrăm în toiul unei lupte, care va scutura țara ca o vijelie, dar pentru cei care au un crez nu există nici târguială, nici rezervă. Vom îndura toate mizeriile şi ne vom bate în toate luptele, dar nu vom ceda.”
Generația lui Petre Țuțea avea nerv inteligent, profunzime în observație, voce profetică și elan patriotic. Azi, aceeași generație este interzisă prin lege precum cea n.217/2015 a statului actual, de drept european. Ceva e putred în România de azi: statul nostru sau U.E. însăși?
Pe timpul statului socialist situația statului este îndeobște cunoscută, precum și cea a națiunii, funcțiile statului fiind realmente asezate pe fundamentul marxist al socialismului științific și al materialismului istoric. În acea perioadă toate parcă mergeau forțat, funcția economică, de apărare, socială, culturală, de represiune... o dictatură a dezvoltării forțate în limitele unei Românii integrate în Tratatul de la Varșovia, în care Moscova domina ideologic, militar, economic, dar un timp cum /necum erau ceva independență și suveranitate prin punctele esențiale. În acest context conducătorii României socialiste au tras pe turta națională spuza socialismului, naționalizînd aproape totul, pînă la iritarea războinică și complotistă a Moscovei care a reacționat violent și în ascuns. În final ne-a înfrînt, trăgîndu-ne o revoluție pe care n-o putem duce…ca să ne învățăm minte. Mai mult, Moscova, cu consimțămîntul și cu ajutorul occidentului a făcut în așa fel încît acest model de stat socialist a fost răsturnat printr-un complot denumit cinic ”revoluție spontană”.
Momentele 1859 - Cuza, 1864-66 Carol I, Antonescu - 23 August 1944, 23 August 1944 - cu sub diviziunile a) 1946 -1958, dictatura Pauker și evreimea kazară b)- apoi perioada 1958-65 Dej și, în fine, c) 1965-1989 – Ceaușescu. Sunt mai cunoscute înainte de 22 decembrie 1989 – cu evenimentele în curs de evaluare cu detașare și obiectivitatea necesară probabil peste citeva decenii.
         Pe scurt, după 50 de ani de înregimentare în Pactul de la Varșovia condus de Moscova, am trecut prin 25 de umilință și jefuire ca în codru...Și încă mai e de furat, iar umilința se consolidează pas cu pas.

4. Evenimentele din decembrie 1989 au dus la distrugerea statului socialist. 

     Agonia acestuia a fost lentă după loviturile mortale date în nopțile lui decembrie. De aproximativ un sfert de secol s-a demolat pas cu pas statul socialist și a fost implementat un fel de ”stat de drept” care, de fapt, a redus ceea ce a rămas din statul român, cu unele rămășițe disfuncționale, și l-a plasat direct în subordinea unui suprastat. 
Națiunea a ajuns în stadiu de neocolonie la cheremul capitalului corporatist occidental care și-a continuat activitatea ca în România Mică și în România Mare.
După absorbirea în N.A.T.O. și U.E. neconstituțională, pentru ambele decizii sunt de interes național major deoarece nu au fost supuse unor referendumuri naționale separate, votînd doar Parlamentul în numele națiunii, suveranitatea statului a fost confiscată de un suprastat autodefinit ca Uniune Europeană, iar deciziile militare sunt de fapt cele de alianță militară, practic ale SUA superputerea lideră a acestui pact militar global. Importul de model european pervertit în stat de drepți în fața capitalului corporatist suprastatal s-a dovedit a fi dezastruos în plan social, economic, tehnico-științific. Elementele de bază care constituie un stat, populația, teritoriu si organizarea sunt în vădită dezagregare.
      Obiectivul distrugerii României, propus în decembrie 1989, continuă să fie îndeplinit pas cu pas, pe multiple planuri în mod continuu și, uneori, accelerat.
       Statul este în stare de șoc, parțial eșuat, iar așa zisa luptă împotriva corupției nu reformează, ci destructurează și mai mult organizarea politică de stat. Loviturile justiției sunt, în plan economic, mortale pentru că prin deciziile unor judecători asa zis independenți (față de cine?) se anulează complet creșterile economice, se creează panică și teroare în rîndurile cetățenilor, dispar locurile de muncă și mai ales slăbesc și falimenteaza idei și acțiuni ale capitalului clasei mici și mijlocii. Nu sunt iertate nici marile companii românești care ar putea concura cu capitalul corporaționist international, fie el și european.
Statul nu mai aparține națiunii, este împotriva propriei națiuni al cărui exponent ar trebui să fie întotdeauna.
Astfel de stat s-a creat prin sînge și minciună, pe fraudă și viclenie și nu pare că ar mai supraviețui mult și bine în condițiile date.
Structura încearcă a se modela în clustere ale unor vechi comunități, pe obștea dacoromânească. Deși pare o instituție medievală, este potrivită pentru vremurile în care trăim și, probabil, acesta este nivelul de la care trebuie pornit pentru că aici ne aflăm de fapt în prezent. Vechile centrale industriale ceaușiste hulite și desființate, vechile CUASC –uri ale vremilor din anii 80 par a reînvia sub alte denumiri mai moderne, în spirit european.
De câtva timp, periodic, ne sunt trimise semnale explicite care semnifică în mod elegant că România este planificată să dispară ca stat național unitar, suveran, independent şi indivizibil în ceea ce priveşte viitorul ei, în 10-15 ani.
         România trebuie să fie şi să rămână tot aceeași, mai presus de orice pentru români, iar pentru umanitate să fie ceea ce este şi să rămână ceea ce a fost şi încă ceva mai mult decât atât.
Se pare că sistemele care se ignoră reciproc, care nu intră în contact, nu se cunosc sau nu se recunosc, mai devreme sau mai tîrziu intră în mod inevitabil în conflict. Lipsa de relații între aceste sisteme, entități diferite, unice în felul lor, duce în mod implacabil la război economic interstatal, și nu numai pe acest plan.
La vremea lui, Kant afirma: “şi astăzi juriştii mai caută o definiţie a noţiunii dreptului” ceea ce este şi astăzi tot atât de adevărat. Dar asta nu înseamnă că el nu există, că nu se dezvoltă, că dreptul nu este prezent în fixarea cadrului relaţiilor, raporturilor dintre entităţi de acelaşi fel sau entităţi, sisteme diferite prin definiţii şi notiuni diferite ale însuşi dreptului ca drept.
Ideea de drept se află în percepția fiecărui subiect de drept internaţional asupra securității şi apărării proprii, chiar dacă edificiul dreptului internațional s-a prăbușit zgomotos după intervenția militară a S.U.A., în mod unilateral, fără acordul O.N.U. în Orientul Mijlociu și Apropiat. Mai mult decât atât, pe undeva justifică, explică, susține şi promovează un anume fel de drept. Al celui mai puternic, al superputerii care își permite orice într-un sistem unipolar al puterii universale.
         Undeva, într-un punct luminos ideea de drept este universală pentru toate naţiunile preocupate de propria lor securitate şi apărare. Acolo, în acel punct luminos, în ţara ideilor trebuie să proiectăm şi noi fundamental noului stat, dincolo de interpretările proprii naţionale - deşi dreptul este în esenţa lui naţional, specific unui stat concret, unic şi irepetabil în istoria lui. Pentru că dreptul are mereu un cadru naţional statal foarte bine conturat într-un orizont de timp precis, născîndu-se odată cu statul. Unii mai spun că mai întîi a fost dreptul apoi statul, dar și că statul a fost înaintea dreptului însuşi.
Efortul nostru ar trebui să răspundă exigenţelor tuturor sistemelor de drept existente, tuturor celor posibile să devină pozitive sau nu, cu alte cuvinte, pentru a ne exprima în termenii filosofiei critice a dreptului – la limita experienţei juridice posibile. Azi, S.U.A. exportă ordinea lor juridică internă la nivelul ordinii internaționale în toată lumea comandată și supravegheată de ele însele și atît. Recenta configurare BRICS (Brazilia, Rusia, India, China și Republica Sud Africană, la care se vor adăuga și altele, pas cu pas...) par să contrabalanseze forța unei singure superputeri într-un sistem multipolar, fără de care ordinea internațională riscă să se prăbușească în haos. Pentru că S.U.A. acolo unde se impun după principiul ”divide et impera”, cunoscut din vremurile străvechi ale Imperiului Roman. Iar cine seamănă haos și vînt în lumea, culege furtună și catastrofe.
Putem să ne gândim oare la deosebirea dintre datoria juridică şi datoria morală, la coercibilitatea dreptului, la posibilitatea unui drept care să nu emane neapărat de la un stat sau, mai bine zis, nu numai de la un anume stat, ci de la mai multe state sau de la rezultatele unor cercetări juridice, individuale sau de grup, pe care un stat sau un grup de state le proclamă ca fiind izvoare universale de drept pe cale raţional-creatoare? Ar fi mai nobil și mai credibil, mai adevărat în pas cu voința națiunilor libere ale lumii.
Din punct de vedere moral se pare că S.U.A. au pierdut acest drept moral de a conduce lumea, cel puțin în rîndul statelor civilizate europene, mai ales din răsărit.
          Fiecare naţiune liberă, în orice timp, determină în felul său ceea ce este drept. Aşadar, istoria nu prezintă dreptul, ci lupta pentru atâtea drepturi cîte percepţii despre drept, securitate şi apărare au existat sau există în conștiința națiunii, în cultură, câte modele culturale sunt înrădăcinate în mentalităţile unor naţiuni mai mari sau mai mici, percepţia militară a dreptului în conştiinţa individului liber.
Şi totuşi, ce este dincolo de percepția naţională? Revenim la faptul că între două sau mai multe subiecte ale unui raport juridic se creează unele relaţii sociale de tip special, juridice, de drept. Existenţa dreptului ca ansamblu unitar al regulilor de conduită obligatorii, susceptibile de a fi aduse la îndeplinire prin puterea de stat este evidentă, nu mai trebuie demonstrată. Încă de la naşterea sa statul emite propriile legi prin care statuează şi ordonează raporturile dintre el şi cetăţeni şi dintre cetăţenii statului înşişi, precum şi dintre aceştia şi alte state, respectiv alţi cetăţeni ai altor state. Dacă înţelegem prin drept prerogativa recunoscută de lege persoanei fizice sau juridice de a acţiona pentru realizarea unui interes propriu, ne aflăm în sfera drepturilor subiective.
Orice stat are dreptul şi obligația de a-şi organiza de la naşterea sa relaţiile juridice din domeniul securitătii şi apărării fără de care nu poate exista ca stat.

5. Dreptul militar - componentă primordială a oricărui stat și drept născut odată cu statul - potenţează activitatea militară, funcţia de apărare proprie a oricărui sistem născut şi care există, funcţie care, în esenţă, exprimă dreptul de a folosi forța armată (ca sancţiune) pentru a restabili un drept fundamental: dreptul la securitate şi apărare. 
     Dreptul militar în România de azi se conturează, în opinia noastră ca o ramură distinctă, autonomă a dreptului românesc, ramură care înmănunchează totalitatea normelor juridice ce reglementează relaţiile sociale militare născute în cadrul desfăşurării procesului de creare, instituire şi menţinere, de conducere, asigurare, instruire, cercetare ştiintifică şi producţie militară, antrenare, în lupta armată şi/sau în menţinerea securităţii naţionale, a relaţiilor specifice logisticii, de exercitare a funcţiei de apărare, a dreptului la securitate şi apărare, inclusiv armată, a statului român, precum şi alte relaţii sociale strâns legate de cele de mai sus.
Fundamentele juridice ale puterii militare într-un stat de drept emană de la puterea civilă şi se subordonează acesteia. Fără puterea militară nici Constituţia şi nici legislaţia unui stat nu ar avea eficienţa, puterile legislativă, judecătorească şi executivă n-ar fi finalizate. Esența dreptului este sancțiunea, iar esenta sancțiunii este forța. Totul depinde în ultimă instanţă de raportul de forţe. Forța dreptului este împlinită de forţa militară care este conținutul esențial al puterii militare. Oare cum putem imagina funcţionarea celorlalte puteri în stat, separaţia, cooperarea şi controlul reciproc, interdependența… fără temelia puterii militare în stat? N-ar semăna cu un ceasornic al cărui arc este însăşi puterea militară? Rotiţele mai mari sau mai mici nu s-ar pune în mițcare fără arcul întors.
Prăbuşirea până la dispariţie a unui stat se leagă în taină de acest arc întors care joacă rolul de garant, de filtru uneori şi chiar de balanţă în raportul de forţe civile într-un stat democratic. Puterea militară inspiră actanților civili, publici şi private, respectul regulilor jocului democratic. Când actanţii ies însă din matricea de securitate şi apărare determinată de echilibru de forţe intern şi internaţional (pentru că de acest raport de forţe depinde totul), puterea militară este chemată să îndeplinească funcţia de reglare şi feed-back a sistemului social, politic, juridic, economic etc.
În această situație, în baza unui vechi principiu fundamental de drept roman, forţele armate salvează naţiunea: salus reipublicae suprema lex esto.
Orice ruptură în raporturile juridice militare provoacă războaie în lume, polarizează naţiunile până la un nou statu-quo al unui echilibru dinamic: în lumea de azi unul depinde de toţi şi toţi depind de unul.
Incontestabil, lumea se schimbă: este firesc şi de dorit. Dar o schimbare care să distrugă fundamentele juridice ale puterii militare înseamnă prăbuşire, haos şi deci război generalizat. Actanţii pot fi, ori sunt în acel haos, imprescriptibil, criminali de război, contra națiunii, a păcii şi a umanităţii. Într-o lume care se schimbă fundamental şi accelerat în domeniul securității şi apărării, dar şi al dreptului, suntem datori să croim haine juridice noi pentru interesele fundamentale ale naţiunii în perspectiva mileniului III. Bulversările rapide din diferite domenii şi în zone aflate în imediata apropiere a României ne-au determinat şi ne determină să reflectăm asupra izvoarelor şi mai ales asupra permanenţelor acestor schimbări, deoarece dincolo de transformările produse în planul securităţii şi apărării există unele constante fără de care naţiunea română ar dispare din istorie, precum şi asupra matricelor tututor fundamentelor juridice al puterii militare într-un stat național.
Într-o lume a interdependențelor obiective acele constante primordiale care fac obiectul unui drept uman universal, inderogabilul şi eternul jus cogens gentium va cuprinde şi principiul toţi pentru unul, unul pentru toţi la nivel fiecărei națiuni?
Până în present, România a riscat destul în acest domeniu. Credem că a venit timpul să dovedim că suntem un popor înţelept şi demn, european, vechi de la începuturile umanităţii pe aceste meleaguri care, ţinând cont de prefacerile din mediul de securitate şi apărare ale zonei în care suntem de când ne ştim, trebuie să ne afirmăm drepturile noastre printr-un nou stat național dacoromân zamolsian cu un drept, inclusiv militar, dacoromânesc, la nivel european şi mondial într-un stat adecvat, adaptat, corespunzător vicisitudinilor vremurilor în care trăim.
           Percepţia României în exterior în acest domeniu este grav afectată. Imaginea ei este încă receptată ca expresie a slăbiciunii interne a statului român, a economiei sale, o lipsă de voință politică expresă în domeniul fundamental deoarece nici o politică reală nu poate să existe fără o politica de securitate şi apărare națională, pentru că întotdeauna politica de securitate și apărare este nucleul dur al oricărei politici.
Dreptul militar este expresia juridică normative a acestei politici, şi dacă vreţi, a oricărei politici de stat fără de care nu există statul ca atare.
          Susţinem că este justificată cerinţa unei regîndiri critice a întregii legislații româneşti, înclusiv militare, pentru o adevărată reformă a statului și dreptului, inclusiv a dreptului militar românesc.
Cât priveşte drepturile şi interesele naţionale în actuala conjunctură, în teoria şi practica juridico-militară avem următoarele observații critice:
O evaluarea globală a unui sfert de veac de la statul socialist 1989, la cel de azi condus de ”tehnocrați” ofera sinteză sinusoidă a faptelor. În prima jumătate de an din deceniu a fost o guvernare provizorie de echilibrare după un complot reușit supranumit ”revoluție spontană”, cu caracter tehnic, apoi un an de reformă care a schimbat bazele legale și instituționale ale organizării societății românești, de trecere de la democrația populară (un fel de dictatură de clasă sub control) la o oarecare firavă democrației reprezentativă, lăsînd economia națională în haos (care era economia de comandă) ca și cum ar fi favorizat apariția unei economii de piață, marcînd trecerea de la o societate controlată și închisă spre o societate liberă și deschisă pemtru controlul extern. Apoi, din octombrie 1991 până în octombrie 1992, a fost contrareforma guvernului Stolojan, care a continuat de-a lungul anilor 1992-1996 cu guvernul Văcăroiu. De fapt, un fel de restaurație de catifea prin care s-a încercat o oarecare reformare a comunismului planificat în condițiile unei ordini constituționale capitaliste. Guvernul Ciorbea (decembrie 1996 - februarie 1998) a urmat un model oarecum neo-liberal și neo-conservator, aliniat ordinii euro-atlantice (vezi "Consensul de la Washington” și "Declarația de la Copenhaga”), prematur însă, ca o formă fără fond a nevoii de dezvoltare organică a națiunii. Tot pe baza formelor fără fond s-au pus bazele integrării României în U. E. și în N.A.T.O. În șapte ani „tranziția” este caracterizată printr-o colonizare a țării prin disputele politice aprige dar țintele strategice ale acestor proiecte s-au conturat o agendă națională până în 2004 (când s-au încheiat negocierile cu U.E.) sau 2007 (când România a devenit membru al U.E., după ce anterior devenise membru N.A.T.O.). Post-tranziția durează tot șapte ani (din 1998 până în 2004 sub guvernele Radu Vasile / Traian Băsescu, Mugur Isărescu și Adrian Năstase) și părea că a impus o democrație eficientă, o economiei de piață funcțională și a neutralității și o integrare euro-atlantică efectivă a României.
În anul 2004, după Adrian Năstase și venirea la Cotroceni a lui Traian Băsescu, se încheie post-tranziția (înainte de finalizarea agendei naționale) și continuă colonizarea statului român, prin băsificare mafiotă, jaf și destructuarea firavului stat de drept într-o dictatură a mafioților care virusează justiția, subordonează serviciile secrete. Statul care, în mod firesc, atunci ar fi trebuit să funcționeze normal, conform Constituției, se intoarce contra națiunii. Se dezvoltă  polarizarea socială, destructurarea națiunii, marginalizarea internațională, culminând, în intervalul 2014-2016, cu instalarea, treptată, uneori cu violențe, presiuni externe ascunse ale unei conduceri străine de țară. Ea va dura pe timp nedefinit, timp în care românilor li se fură averea, libertatea, securitatea și demnitatea.
          Consecința intrării în U.E. a fost distrugerea economiei țării evaluată la peste 2 000 de miliarde de euro și decăderea din statutul de economie națională în cel de neocolonie, piață de desfacere a mărfurilor unor țări dezvoltate. U.E. a aduc 6-7 miliarde, iar balanța este foarte dezechilibrată. România europeană nici azi nu produce mai mult de jumătate din ceea ce producea România socialistă, majoritatea resurselor nu-i mai aparțin, pământul este cumpărat de străini, peste patru milioane de someri forță de muncă instruită au plecat la căpșuni în străinătate.
Consecința intrării în N.A.T.O. este dezarmarea României, distrugerea Armatei naționale și a doctrinei apărării intregului popor. În schimb, apariția unor corpuri expediționare de mercenari profesioniști care luptă pentru interesele liderului, dincolo de granițele membrilor N.A.T.O. și nu încă pentru art.5, se consolidează un stat polițienesc în interior de teama revoltelor cetățenilor sărăciți din colonie de către metropola transnaționalelor, distrugerea industriei naționale de apărare, examen eliminator la concursuri pentru limba engleză și nu pentru calități și aptitudini militare, pierderea deciziei militare românești in interes național, a comenzii naționale a propriei armate risipite prin comandamente de alianță etc.
Pe plan extern se duce un război cu alianța marilor puteri internaționale și corporațiile transnaționale, care vor să supună România obiectivelor lor geo-strategice și să controleze în interesul lor resursele României, resurse care deja erau furate de oligarhiile corupte mafiote românești. Folosind cu succes arma lor favorită – corupția, pentru unii doar un pretext, corporațiile transnaționale corupte au nevoie să conducă România contra corupților din interior.
Guvernele României din această perioadă, fiind ele însele corupte, au cedat atît în lupta cu corupții din interior, organizați în partide oficiale la vîrf și în plan local, cît și în lupta cu marile corporații transnaționale și chiar sub presiunea marilor corupți din guverne corupte ale unor mari țări ale lumii.
Așa s-a ajuns la un guvern de "tehnocrați” cu aparența lipsei de legătură cu partidele politice românești ajunse oligarhice, care însă nu au nici o legătură cu voința națiunii și nici cu interesul național dacoromânesc.
             Însuși președintele este simbolul corupției prin toate cele documentate de justiție pînă în prezent. Oare la ce să ne așteptăm de la un guvern tehnocrat adus de Soros – simbolul corupției mondiale și un accident sîngeros adus se pare tot de corupția care ucide după Collectiv, deși acolo este mai degrabă un atentat terorist provocat – un nou genocid contra tineretului, pentru destabilizarea democrației – atît cît a mai rămas din ea - prin tehnocrația care ucide și democrația? Doar la înlocuirea "corupților locali care vor o Românie a lor, cu corupții transnaționali care vor să ia România pentru ei. În fond, nu este o luptă dintre virtuoși patrioți, ci doar la cine să fie averea României.
Să rămînă acasă la ”faliții noștri” sau să fie scoasă din țară pentru conturile bancare ale străinilor. Acoperirea unor ong-uri finanțate din străinătate, mai ales de către corporațiile transnaționle și forțele politice ultraconservatoare care le protejează a fost instrumentul „vîrf de lance” pentru acțiune în vremuri tulburi.
Guvernul Cioloș nu este un guvern de tehnocrați – ci un guvern politic, corporatist extern, fără legitimitate democratică. Și chiar de ar fi, este neconstituțional atât timp cât Constituția prevede numai guverne asumate politic și susținute de majorități parlamentare transparente, întrucât nu a rezultat din alegeri. Guvernul anterior a fost investit clar de un Parlament ales de electorat care votase un guvern cu un mandat să guverneze, fără să aibă dreptul de a preda guvernarea unui fost comisar U.E. care apoi cheamă un grup de oameni slujbași U.E. să guverneze fără nici un program politic, la voința unui președinte care nu are atribuții de acest gen.
DNA și serviciile n-au dreptul constituțional de a face politică în afara prestării de servicii juridice și de informații legale. Este cu atît mai bizar cu cît acestea, chiar vor să facă și fac politică, au acționat și au susținut guvernul tehnocrat antinațional și miniștrii ong-iști Soros, probabil deținători ai mai multor cetățenii, unii chiar exercitînd mandatul în timpul concediului aprobat în acest scop de instituțiile internaționale sau societățile comerciale unde au contract de muncă. Ei se vor întoarce curînd la vechiul loc de muncă, fără nici un semn de loialitate datorată statului român, în fața căruia însă nu răspund în nici un fel printr-un jurământ formal, care nu are nici o sancțiune cită vreme au (și) alte cetățenii, ca și presedintele Iohannis. Situația este asemănătoare cu complotul carlist reușit din 1938 care a dus la instaurarea dictaturii regale, ca și acum, a lui Iohannis.   
Rezultatul unor astfel de dictaturi ar putea fi ca și în 1940 dezmembrarea statului român și războiul, care la rîndul lui, ar aduce în succesiune mai multe dictaturi, inclusiv militare.
Dacă nu vom acționa pe baza unui plan rațional s-ar putea să ne pierdem statul definitiv și să ni se risipească națiunea...
Pentru a evita repetarea în istoria statului roman a unor scenarii de mai sus, analizînd lucid situația internă și internațională de ceva vreme, pentru a evita un nou conflict între națiunea dacoromână și statul actual în faza în care acum se prezintă, susținem fondarea statului național dacoromân zamolsian – creștin  - ortodox. În acest sens am conceput și un proiect de Constituție a DacoRomâniei.
Pe plan intern este confuzie, dezamăgire, pe fondul lipsei de cultură politică și de securitate, a compromiterii cvasitotale a clasei politice existente, exact cum arată tabloul de ocupare a unui stat fără luptă descris de Sun Tzi.
Reamintesc și cuvintele lui Sun Tzu, un ilustru general şi strateg chinez care a trăit, după sursele tradiționale, în perioada ,,Primăvara şi Toamna"  Chinei (544-496 î.Chr.), autorul lucrării de strategie militară ,,Arta războiului", care propunea un șir de metode prin care un popor putea fi învins înainte de a se scoate sabia din teacă:
-Discreditați tot ceea ce merge bine în țara inamicului! - Implicaţi reprezentanţii claselor conducătoare ai țării inamice în afaceri dubioase!      -Distrugeți-le reputația și, la momentul potrivit, supuneți-i disprețului propriilor concetățeni! - Utilizați creaturile cele mai ticăloase și mai abjecte! - Răspîndiţi discordia şi conflictele între cetățenii țărilor ostile!
- Întărîtați-i pe tineri contra bătrînilor! - Ridiculizaţi tradiţiile adversarilor!
Discreditați-le luminătorii de conștiință! - Induceți în eroare inamicul, spre a-l conduce la temporizare!
- Perturbaţi, prin orice mijloace, intendenţa, aprovizionarea şi funcţionarea armatei inamicului!
- Slăbiţi voința luptătorilor inamici prin cîntece şi melodii senzuale!
- Dați inamicului fete pentru a-i lua mințile, dar și jad și mătase pentru a-i zgîndări ambițiile!
- Fiti generoși în promisiuni şi recompense pentru informații! - Infiltrați-vă peste tot spionii. Bazați-vă pe trădătorii care se găsesc în rîndurile inamice!
- Faceți-l pe adversar să creadă că mai există o posibilitate de a se salva!
- A p o i, l o v i ţ i !

6. Iată cum arată starea națiunilor lumii azi: pe plan extern lumea nu mai este unipolară, ci multipolară. 

     Evident, S.U.A. contra BRICS și U.E. par forțele care, la nivel global, se confruntă pe viață și pe moarte pentru întîietate pe diverse planuri. Desigur, noi suntem europeni, ca națiune - matcă a Europei, însă, pe plan global, Europa pare a pierde în plan militar, rămînînd leagănul culturii și civilizației mondiale, dar, parțial economic, demografic, politic și în domeniul resurselor este surclasată de celelalte poluri de putere, mai ales de Federația Rusă.
Nu putem să nu remarcăm că, sub umbrela S.U.A., Europa este angrenată neorganic, artificial, de iudeomasoneria euroatlantică cu rădăcini la Ierusalim. Deși legată ombilical de spațiul cultural ca metropolă și sateliții săi, ea însăși a devenit din metropolă un simplu satelit al S.U.A. Singurul pol capabil să reziste și să acceadă la întîietate, fie și peste nivelul unei eventuale alianțe între S.U.A. și Federația Rusă, este China.
Similitudinile spirituale, filosofice, în sens zamolsiano-confucianiste ale unei cooperări globale chino - dacoromânești par să încline către o viitoare geopolitică a libertății, demnității și onoarei pe care s-ar putea fundamenta o cooperare sinceră România – China pe termen lung. Desigur, Rusia este ortodoxă în sens apropiat zamolsian, dar trebuie să fim atenți cînd elefantul blindat face mișcări haotice, iar noi suntem prea aproape de reacțiile lui cînd se bate cu vulturii globali care au cuiburi prin Carpați și la Dunăre.
Există o tradiție în acest sens de cooperare din vremea lui Burebista pînă în vremea invadării militare a Cehoslovaciei de către unele puteri ale Tratatului de la Varșovia, cînd o declarație a primului ministru chinez, Ciu En Lai, a oprit punerea în mișcare a tancurilor rusești pe direcția Moscova-București, care ar putea continua și după acest orizont de timp pînă în viitorii posibili și dezirabili.
Dacă prin absurd China va fi anihilată, redusă, fărîmițată cum a fost acum cîteva secole după ce fusese centrul lumii, înaintea Europei, iar alți coechipieri, poate India, ori nu vor apărea alți protagoniști de nivel regional și chiar global care, în luciditatea lor, pentru a consolida echilibrelor geo-strategice, nu vor stărui să existe un mare stat al dacoromânilor și nu vor sprijini existența națiunii și a statului național dacoromân, vom avea parte în viitor de vremuri foarte grele, de ocupație, de prigoană și de pierzanie. În actualul războiul mondial actual, total, hibrid, care, cu fiecare zi prinde un contur tot mai clar și care ne prinde ca de obicei, complet nepregătiți și tocmai de partea părții care va ieși înfrîntă ca în precedentul război mondial, vom fi spulberați în cele patru zări.
            Programul din cancelariile mai marilor lumii care prevedea desființarea României în decembrie 1989 nu a putut fi pus în practică pentru națiunea dacoromână a reacționat atipic, dar se aplică pas cu pas de peste un sfert de secol.

7. Codul lui Zamolse, ca și Codul Bushido, afirmă că Dreptatea este cea mai puternică virtute a zamolsianului, ca și a samuraiului. 

     Apoi Curajul exercitat în numele Dreptății. Și Confucius în scrierile sale spunea: ”Curajul înseamnă a face ceea ce este drept". La un om investit cu puterea de a comanda și dreptul de a ucide conform constituției, omenia, adică binefacerea (dragostea, mărinimia, afecțiunea pentru alții, compătimirea și mila) este cel mai înalt atribut al sufletului uman. Atît Confucius, cît și Mencius au spus des că ”cea mai importantă atribuțiune a unui conducător este mila". Politețea izvorăște din binevoință și cea mai înaltă formă a ei se apropie de dragoste. Zamolsieni sunt onești și sinceri, disprețuiesc banii pentru că bogăția încurcă înțelepciunea. Un zamolsian încurajează cumpătarea, pentru a avea exercițiul abstinenței întrucît luxul amenință bărbăția umanității, iar simplitatea era o cerință de bază a luptătorilor cavaleri. În fine, Onoarea – ca o conștiință vie a demnității unui cavaler zamolsian, loialitatea față de care sunt datori pînă la moarte, precum și caracterul forte și autocontrolul permanent constituie trăsături standard. Oamenii trebui să se poarte în concordanță cu un standard moral absolut, unul care transcende chiar logica. Orice bărbat trebuie să-și învețe copii despre standardele morale, luind exemplu modelul sau prin însuși comportamentul său. "Prin urmare primul obiectiv al unui zamolsian este acela de a-și întări caracterul. Superioritatea intelectuală, credința sa în nemurire era prețuită, dar era primordial un om al faptei, al acțiunii. De fapt cel mai bun tratat de filosofie zamolsiană a fost scris de Mihai Eminescu în Glossă.
Citiți și vă lămuriți!:

Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi şi nouă toate;

Ce e rău şi ce e bine

Tu te-ntreabă şi socoate;

Nu spera şi nu ai teamă,

Ce e val ca valul trece;

De te-ndeamnă, de te cheamă,

Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,

În auz ne sună multe,

Cine ţine toate minte

Şi ar sta să le asculte?...

Tu aşează-te deoparte,

Regăsindu-te pe tine,

Cînd cu zgomote deşarte

Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă

Recea cumpăn-a gîndirii

Înspre clipa ce se schimbă

Pentru masca fericirii,

Ce din moartea ei se naşte

Şi o clipă ţine poate;

Pentru cine o cunoaşte

Toate-s vechi şi nouă toate.

Privitor ca la teatru

Tu în lume să te-nchipui:

Joace unul şi pe patru,

Totuşi tu ghici-vei chipu-i,

Şi de plînge, de se ceartă,

Tu în colţ petreci în tine

Şi-nţelegi din a lor artă

Ce e rău şi ce e bine.

Viitorul şi trecutul

Sunt a filei două feţe,

Vede-n capăt începutul

Cine ştie să le-nveţe;

Tot ce-a fost ori o să fie

În prezent le-avem pe toate,

Dar de-a lor zădărnicie

Te întreabă şi socoate.

Căci aceloraşi mijloace

Se supun cîte există,

Şi de mii de ani încoace

Lumea-i veselă şi tristă;

Alte măşti, aceeaşi piesă,

Alte guri, aceeaşi gamă,

Amăgit atît de-adese

Nu spera şi nu ai teamă.

Nu spera cînd vezi mişeii

La izbîndă făcînd punte,

Te-or întrece nătărăii,

De ai fi cu stea în frunte;

Teamă n-ai, căta-vor iarăşi

Între dînşii să se plece,

Nu te prinde lor tovarăş:

Ce e val, ca valul trece.

Cu un cîntec de sirenă,

Lumea-ntinde lucii mreje;

Ca să schimbe-actorii-n scenă,

Te momeşte în vîrteje;

Tu pe-alături te strecoară,

Nu băga nici chiar de seamă,

Din cărarea ta afară

De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,

De hulesc, să taci din gură;

Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,

Dacă ştii a lor măsură;

Zică toţi ce vor să zică,

Treacă-n lume cine-o trece;

Ca să nu-ndrăgeşti nimică,

Tu rămîi la toate rece.

Tu rămîi la toate rece,

De te-ndeamnă, de te cheamă;

Ce e val, ca valul trece,

Nu spera şi nu ai teamă;

Te întreabă şi socoate

Ce e rău şi ce e bine;

Toate-s vechi şi nouă toate:

Vreme trece, vreme vine.

8. Dreptul la timp și de a fi în timp revine în prim planul cercetărilor serioase. 

Timpul este considerat, câteodată, ca element constitutiv în drept (a se vedea, Drept civil. Ideea curgerii timpului şi consecinţele ei juridice, coord. Ion Dogaru, Ed. ALL BECK, 2003, Bucureşti), uneori chiar creator de drept, element circumstanţial sau argavant, circumstanţa judecătorească, dar şi resursă a conducerii. Dreptul, care a apărut după unii, înaintea statului, după alţii simultan cu statul sau după apariţia acestuia din urmă, are o dimensiune temporală, o anumită vîrstă. Filosofia privește timpul ca formă a mişcării. 

La o analiză a conceptelor de timp şi de sancţiune, probabil că sancţiunea este esenţa dreptului în timp. La prima vedere nu par a fi convergente, nici compatibile cele două categorii. În lucrarea sa Dei delitti e delle pene Cesare Beccaria aprecia ca scop al legilor cea mai mare fericire răspîndită la cei mai mulţi; legile trebuie să favorizeze nu atît clasele de oameni cît pe oamenii înşişi. Utilitatea lor este percepută simultan, pentru contemporani, fiind greu de înţeles utilitatea legilor după secole deşi ele sunt date pentru viitorul imediat, nu la orizontul generaţilor, prin secole. Numai generaţiile precept această actualitate diferit. Dar dincolo de aceste diferenţe variabile există constante eterne ale dreptului. Una dintre ele care ține de esenţa fenonemului juridic atemporal este sancţiunea, pedeapsa în cazul încălcării lor.
Cît este în viaţă un om spiritul ca persoană, o naţiune, o umanitate la modul absolut? Ce eficienţă are o astfel de pedeapsă – sancţiunea; ce fel de clasificări şi cum par ele a fi privite dincolo de timp, de ce sunt ele diferite în societăţi diferite, în vremuri diferite, iar individul pe timpul propriei sale vieți le percepe diferit de la o epocă la alta? Filosofia pedepsei asigură fundamentul sancţiunii penale, una din formele specifice, poate cea mai dură din cele existente.
Atîtea milioane de ani nu i-au ajuns omului pentru a defini ştiinţific conceptul de timp, totuşi în ştiinţă, în conducere, în drept, îl foloseşte. De la crearea universului conform teoriei standard (după big-bang) şi până la apariţia omului care este în măsură să afirme cogito, ergo sum, omul îşi propune să definească timpul. În limbajul cotidian se folosesc expresii de genul: în epoca lui Perikle, pe timpul lui Ştefan cel Mare şi Sfînt, în vremea lui Mihai Viteazul, în perioada revoluţiei franceze etc. Desigur, în sistemul de conducere real, ca expresie socială a condiţiilor social-istorice concrete, procesul de conducere se desfăşoară în timp. Orice proces de conducere cuprinde - sub aspect temporal - un număr diferit de momente. Primul este momentul teoretic, iar celălalt operaţional, ele nefiind succesive. Cel care declanşează aceste momente după ce precizarea lui s-a făcut este omul, iar într-un proces de conducere elementele conducerii sunt resursele umane, scopul propus şi informaţia. Pe baza informaţiilor obţinute se realizează în timp scopul propus de oameni pentru oameni, cu oameni.
Analizînd timpul în drept constatăm că orice normă juridică acţionează în cadrul a trei coordonate: timp, spaţiu şi persoane în mod simultan. Trebuie să distingem în determinarea domeniului de aplicare a legilor : a) intervalul de timp în care se aplică, b) întinderea spaţiului în care se aplica, c) subiectele - oamenii destinatari care intra sub incidenţa normelor judicice, a legilor în general. Nici o lege nu este eternă şi nici universală, adică aplicabilă tot timpul şi pe tot globul pământesc şi absolut tuturor oamenilor.
Din punct de vedere temporal legile se succed, fiind înlocuite unele cu altele. Cu alte cuvinte se ridică problema de a şti care este momentul de început şi de sfîrşit al acţiuni legii, adică problema intrării în vigoare şi a ieşirii ei din vigoare. Aici elementul timp este fundamental; legea devine obligatorie numai din momentul intrării ei în vigoare (sunt două derogări: a) aplicare retroactivă, b) intrare în vigoare la odată ulterioară publicării). La abrogare (expresă sau tacită, implicită, respectiv totală sau parţială) deosebim actele normative temporare faţă de cele permanente şi cele care îşi pierd forţa obligatorie datorită neaplicării lor constante într-o perioada îndelungată (desuetudinea). Luîndu-se ca punct de referinţa momentul intrării în vigoare a legii noi (odată cu abrogarea legii vechi, în principiu, distingem trei categorii de fapte juridice : -facta praeterita (care au dat naştere, au modificat sau stins raporturi juridice, în întregime sau imperiul legii vechi; -facta futura - cele întîmplate în întregime după intrarea în vigoare a legii noi; -facta pendentia- cele care dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice ce se desfăşoară în intervalul de timp aflate sub imperiul legii vechi şi noi în mod succesiv, fapte juridice în curs situate la graniţa de timp dintre aceste legi.
Adagiul latin tempus regit actum semnifică în principiu ca faptele creatoare, modificatoare ori extinctive de situaţii juridice sunt guvernate de legea în vigoare la data cînd ele au avut loc, iar rebus sic standibus cît timp lucrurile vor sta așa) desemnează clauza prin care obligaţia asumată printr-o convenţie este condiţionată de menţinerea situaţiei existente la închiderea acesteia.
Marcajul segmentului de timp în drept se face prin ex nunc (începînd de acum), numai pentru viitor de la data încheierii unui act juridice sau ex tunc (cu începere de atunci) expresie latină, potrivit căreia efectele unui act juridic se produc şi pentru trecut, începând cu un moment anume stabilit.
Un regim legal al unor drepturi care rămân întotdeauna ocrotite de lege cum sunt drepturile personale nepatrimoniale - dreptul la nume, la onoare, la reputaţie, dreptul de autor - este imprescriptibilitatea, ca o excepţie de la regulile prescripţiei răspunderii penale în cazul infracţiunilor contra păcii şi omenirii.
În ceea ce priveşte interpretarea legii, interpretarea istorică vine să lămurească în timp înţelesul unei norme juridice prin analiza condiţiilor social-politice şi economice determinate şi cercetarea lucrărilor pregătitoare adoptării ei.
Plecînd de la faptul că raportul juridic civil ridică voinţa ei la rang de lege, precizăm că, sub aspect temporal această voinţa trebuie să se întîlnească în acelaşi timp şi deseori nu numai între ele, ci şi cu voinţa statului. Timpul reglează şi capacitate de folosinţă şi de exerciţiu a persoanei fizice – majoratul, de exemplu.
Există drepturi civile afectate de modalităţi în sensul că exerciţiul sau existenţa lor depinde de un eveniment viitor- termenul sau condiţia. Termenul poate fi suspensiv sau extinctiv pentru un drept fiind un eveniment viitor şi sigur că se va întîmpla, iar condiţia - un eveniment viitor şi nesigur, poate naşte (condiţia suspensivă) sau stinge (condiţia rezolutorie) un drept. Dreptul eventual este un drept aflat în germene, întrucît îi lipseşte fie obiectul, fie subiectul; dreptul viitor este acel drept care nu are nici obiect, şi nici subiect, întrucît nu se poate şti dacă, în viitor, obiectul dreptului va exista sau dacă dreptul va aparţine unei anumite persoane. Obiceiul, cutuma nu sunt în principiu izvor de drept în ţara noastră, însă în alte state este, timpul fiind cel care validează aplicarea sprijinindu-se pe forţa opiniei publice şi pe morală.
Termenul (dies) constituie data de început sau de sfîrşit sau intervalul de timp cuprins între ele. Poate fi stabilit de părţi, convenţional, de lege, sau poate fi acordat de instanţa judecătorească - termen de graţie prin care dreptul la acţiune, avînd un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. Scopul lui, în esenţă, este înlăturarea incertitudinii din viaţa juridică. Prescripţia extinctivă limitează în timp exercitarea dreptului la acţiune în restabilirea unui drept încălcat sau pentru lămurirea grabnică a unor situaţii juridice care ar aduce consecinţe negative persoanelor fizice, juridic, societăţii în general - o instituţie complexă reglementată prin dispoziţii de diferite ramuri de drept cum ar fi: dreptul civil, muncii, familiei, procesual civil, penal, financiar, internaţional public, administrativ, coperatist, economic etc. Suspendarea şi, respectiv, repunerea în termenul de prescripţie sunt instituţii de drept care folosesc timpul cu efecte maxime în scopul realizării unor reglări ale sistemului juridic acţional. Se asigură satisfacerea unor necesităţi de natura socială şi juridică în scopul clarificării situaţiilor în care au apărut încălcări ale normelor juridice şi ale drepturilor subiective, într-un interval de timp considerat îndestulător de către legiuitor. Ea mobilizează subiectele de drept pentru restabilirea legalităţii într-un timp socotit suficient. În acest mod ea este înfiinţată pentru a asigura certitudinea şi stabilitatea în circuitul juridic prin faptul că înlătura litigiile vechi în care subiectul activ nu a acţionat, elimină dificultatea sau imposibilitatea administrării dovezilor după un timp îndelungat de la data încălcării ordinii de drept, asigura presupunerea ca o situaţie de fapt instituită de mult timp corespunde unei situaţii de drept etc. Ea are norme cu caracter imperativ, dar ca natură juridică este o sancţiune. Dreptul are multe instituţii care sunt în legătură directă cu timpul; punere întîrziere, perimarea, recidiva, recursul, repunerea în terrmen, rezilierea, risc, stagiu, ultimatum, asigurarea clauzei, comutarea şi computarea privaţiunii de libertate, amnistia, graţierea, diurna, vechimea în funcţie, în muncă etc, dar şi termeni consacraţi precum ab initio, amînarea, aplicarea legii în timp, arvuna, asigurarea, bunuri de folosinţă îndelungată, condiţie, data certă, dispensa de vîrsta, legislatura, legislaţia, penalităţi, rebus sic standibus, repaus săptămînal, zilnic, vacatio legis (repausul legii), repunere în termen, restitutio in integrum, retroactivitatea, ultraactivitatea, neretoreactivitatea, activitatea, revocarea, simulaţie, ultimul act de executare etc.
Am deschis discuțiile privind un nou concept: dreptul la timp și l-am consacrat în Constituția DacoRomâniei. Drepturile omului sunt îndeobşte cunoscute ca fiind acele prerogative conferite de dreptul intern şi recunoscute de dreptul internaţional fiecărui individ, care dau expresie unor valori sociale fundamentale şi care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane esenţiale şi a unor aspiraţii legitime. Prin ele se configurează un raport juridic armonios constînd în drepturi şi obligaţii între stat şi individ. După unii sunt 138, după alţii 115, unele fundamentate pe un drept pozitiv, altele încă rămîn doar deziderate. Documentele europene privind drepturile omului nu fac trimitere un drept fundamental al omului la timp. În cele ce urmează prezentăm unele reflecţii pentru recunoaşterea unui nou drept fundamental al omului - dreptul la timp (a se vedea studiul Dreptul la timp – un nou drept fundmental al omului. Cîteva reflecţii, în revista Tempus, anul VI, nr.1-2 noiembrie 1998, revista Fundaţiei Tempus, p.1, Editura Tempus, 1998, Bucureşti). Viaţa umană este scurtă, finită, fiecare fiinţă are dreptul natural la viaţa contra cronometru. Acest drept există dinainte de naştere, la concepţia fătului (în dreptul penal de la expulzarea lui din colul uterin şi desprinderea de ombilic).
Cu fiecare secundă viaţa devine mai scurtă, omul merge spre moartea dintr-o viaţă unică, totală. Fiecăruia îi este propriu un orizont de timp mai mare sau mai mic - aici intervin multe variabile biologice, genetice, de mediu, - un biocron este inserat informaterial în celule fiecărei fiinţe etc. Fiecare om începe să înveţe să fie om, foloseşte timpul de învăţătură, de joacă, de lucru, de odihnă, totul este calculabil. Există din vechime ideea de mosor, de depănare a timpului pe maşina de tors (mitul ursitoarelor etc.). Dreptul la timp există ca un drept fundamental al omului. Această resursa atît de vitală a timpului este aşa scumpă, încît fiecare om înainte de moarte ar da orice i s-ar cere pentru încă o clipă de viaţă. Ca resursă ea este măsurată, preţuită şi cîntărită ca orice marfă pe piaţa muncii, intervine în preţurile celorlalte drepturi şi obligaţii, fiind de neînlocuit. Eficienţa muncii sociale este dată de timpul necesar producerii sau procurării unor bunuri şi servicii. De exemplu, pentru perceperea lui mai exactă, cît timp consumă din viaţă un japonez pentru a cumpăra un timbru poştal, cît timp din viaţă pentru a obţine un salariu lunar de 100 de dolari un român, dar pentru a deveni un bun profesionist un pescar chinez? Inamicii universali ai dreptului la timp sunt «mîncătorii de timp » din ceea ce este realmente, socialmente necesar omului pentru a deveni om şi a-şi folosi viaţa într-un sens uman nobil. Timpul este resursa pe care o risipim fără să o contabilizăm încă oarecum, patrimonial, deşi eficienţa se traduce matematic în cantitate, viteză; totul se raportează la timp : masa, energia, numărul, dimensiunile, viteza, celelalte măsuri fizice, chimice, biologice, sociale, umane la fel. Un inamic de stat este birocraţia. Cît timp ia unui cetăţean pentru a obţine un drept al său (a înfiinţa o societate comercială, cît timp costă procurarea hranei zilnice, ce volum de muncă trebuie anticipat pentru o pensie (care reprezintă echivalentul muncii depuse de o viaţă de om pentru a se odihni la bătrîneţe). Dar timpul pierdut cu statul la coadă pentru o adeverinţă sau plata unei taxe? Pentru începerea unei activităţi de înregistrare a unei societăți comerciale?
Mari sunt « mîncători » sunt şi în justiţie, cu procesele prelungite ani de zile, bancherii cu termenele împrumuturilor, profesorii care stabilesc timpul pentru teze, lucrări scrise, extemporale într-un timp oarecare. Sunt diferite echivalenţe între muncile sociale într-o societate oarecare, dar ele diferă de la o ţară la alta: preţul – reprezintă cantitatea de timp este cheltuită pentru a obţine o valoare, aceasta fiind oarecum echivalentă într-o colectivitate, dar diferită între naţiunile stat, la nivel global. Timpul petrecut în închisoare, pentru munca în folosul societăţii este calculat aproximativ echivalent într-o ţară, diferit în alta, ca și speranţa de viaţa care poate fi aceeaşi sau nu. Oare în cazul erorilor judiciare cînd un reţinut sau deţinut pe nedrept în închisoare, acel timp din viaţă pierdut din vina societăţii oare cine îl plăteşte? Cui îi este imputabil; este cuantificat în justiţie, este protejat prin acţiune penală sau civilă sau şi una şi alta? Dar aşteptarea unui mijloc de transport în staţie sau în gară, a cărui întîrziere produce alte întîrzieri în lanţ, la școală, la serviciu - timp în care s-ar putea face alte lucruri folositoare, ori care duce la pierderea unei afaceri, uneori chiar a serviciului? Ai abonament, dar nu vine mijocul de transport, eşti planificat şi nu se respectă planificarea la medic, la spectacol; eşti invitat sau ai bilete la teatru şi afli după ce te-ai deplasat acolo că spectacolul se amînă din nu se ştie care cauză, primeşti banii înapoi, dar timpul alocat-planificat este şi rămîne iremediabil pierdut. Eşti chemat în judecată de un procesoman, pierzi timpul ca să te aperi, fiind citat legal, cîştigi procesul, dar timpul pierdut cine ţi-l decontează, cine-l plăteşte (judecătorul este în timpul serviciului, plătit de stat)? Nu degeaba sălile de tribunal sunt denumite săli ale paşilor pierduţi! Ce instituţie socială trebuie să se ocupe de acest viitor drept fundamental? Avocatul poporului, instanţa de judecată, poliţia, ministerul finanţelor? Ce instituţie din societatea civilizată trebuie să contabilizeze încălcările acestui drept fundamental, justiţiei, primărie, guvernul, fiscul şi în baza cărui drept la acţiune? Într-un stat de drept totul este permis dacă nu este interzis. Trebuie incriminat în dreptul substanţial penal furtul de timp, bătăia de joc din parte altuia față de timpul altuia. Ce natură are acest drept, este nevoie de protecţia lui penală sau civilă, ori şi una şi alta? Şi dacă este aşa, care este procedura? N-ar trebui o procedură de urgenţă, specială pentru flagrantul în materie de furt de timp? În fine, cine trebuie să plătească şi cum se admite probatoriu în materie de timp? Cine, cît plăteşte, actorul, compania de teatru, reclamantul, societatea de transport, statul? Timpul înseamnă bani, spune o vorba occidentală. Cît costă în timp, deşi toţi întreabă cît costa în bani? Banul este un echivalent universal al investiţiei în timp, dar nu poate fi echivalentul absolut. Dreptul la timp are şi o dimensiune nepatrimonială. Învăţămîntul este o investiţie în timp. Cînd un cercetător eminent predă cursuri universitare, repetă învăţături cunoscute cu fiecare curs, cu fiecare generaţie - nu este o risipă de timp? Nu-i identică situaţia în care un doctor spală vasele în bucătărie ca imigrant? Şomerul în care societatea a investit prin pregătirea profesională: cît timp costă scoaterea lui din producţie de către societate şi cît plata îndemnizaţiei lui şomer. Al cui este dreptul la timp, al societăţii care l-a pregătit sau al şomerului care nu-şi exercită funcţia socială pentru care a fost pregătit de societate? Cine are vină, pe cine să tragă la răspundere, societatea pe şomer sau şomerul pe societate? Dreptul la timp constituie temelia unei societăţi civilizate.
Este nevoie de eforturi culturale pentru a evidenţia acest drept, pentru a-l conştientiza la diferite nivele şi categorii sociale în special ale administraţiei publice. Pe când o taxa pe dreptul la timp pe care ni-l mânâncă unul sau altul, persoană fizică sau juridică, statul sau comunitatea cu o prevedere specială în Codul fiscal? Un om de afaceri contabilizează mai repede şi este mai activ, mereu în criză de timp, dar fiecare membru al societăţii are o anume percepţie despre timpul său, mai bine spus, despre bugetul său de timp. Există diferite bariere culturale, la nivel etnic, diferit de gen, tradiţional, familial (și familiare - femeile spală vasele, iar bărbaţii citesc în acelaşi timp ziarele), religios, naţional şi internaţional. Punctualitatea este politeţea regilor, dar într-o societate zamolsiană a cunoaşterii, informatizată, ea trebuie să fie a fiecărui cetăţean. Sfertul academic se practică printr-o tradiţie; oare cîte sferturi de oră pe zi, academice, are viaţa unui academician? Altul e costul unui sfert academic din viaţa unui academician, care, la valoarea acestuia ar fi echivalentă cu ceea ce ar fi putut scrie sau studia în 3-4 sferturi academice pe zi, şi altul pentru un grădinar ori un cioban. Există şi o percepţie naţională, chiar internaţională, pe substratul cultural specific, rasial. Citim tot felul de scrieri, scrisori, cărţi, pliante, unele au sau nu un mesaj, reclamele comerciale întrerup brutal filme, emisiuni rtv, dreptul la cultura şi informare, tocmai în momentele esenţiale, cînd suntem mai presaţi de timp, iar altele doar ne atrag atenţia pentru a ne răpi timpul preţios: cine plăteşte? Nu ne obligă nimeni să citim afişe, romane de dragoste sau cărţi politiste, să vedem spoturi publicitare audiovideo. De multe ori ne propunem să nu mai citim, de exemplu, cărţi din edituri care nu asigură o corectură civilizată unui text scris, ori publică maculatură de pierdut timpul şi stricat ochii cititorului, tot pe bani acestuia din urmă. Care sunt sancţiunile legale sau virtuale? Cine plăteşte, cum acţionăm împotriva unor astfel de abuzuri? Reacţiile individuale se sparg în tipare personale interne, în raport cu nivelul de cultură şi civililzaţie.
Există la nivel național sau de bloc războaie culturale în care se manipulează timpul națiunii adverse, pe care îl trimite să se facă altceva, să se ocupe de nimicuri, să experimenteze lucruri deja experimentate, să piardă timpul într-un loc pentru ca o altă națiune să acţioneze în altul fel cu alte priorități şi să câştige timp, pentru a realiza surprinderea (Sun Tzi : întreaga artă a războiului este bazată pe înşelătorie). Oare cită pierdere de istorie, de timp  se află în vremea în care o națiune ține sub ocupație o altă națiune, o colonie, sau neocolonie? Un adevărat furt de istorie temporală! Ce drept are națiunea captivă? Dar individul aparținînd națiunii captive, cum poate un simplu om să recupereze timpul pierdut de la monarhul sau șeful regimului politic cuceritor? 
În sfera operelor culturale adevărate, deschise, vor rezista în timp capodoperele. Ele sunt trofeele de timp bine folosit de oameni dedicați. Ele pot deveni  Ca să spun cine eşti, spune-mi ce faci în 24 de ore, cum îţi ocupi timpul. Probabil că se va ajunge în viitor până acolo încât gradul de civilizaţie al unui popor se va măsura în minutele afectate unor activităţi din resursele limitate, de pildă, a primi sau a trimite un mesaj prin poştă, e-mail, INTERNET, sau cu poştalionul, viteza trenurilor, distanţa pînă la brutăria din colţ, ori librăria din cartier sau rapiditatea accesului la INTERNET. Pentru neasigurarea unor servicii pe plan local cine răspunde, particularul, primarul sau statul?
În conducere se spune că a venit sau nu a venit încă timpul unuia sau altuia. La cît timp are dreptul societatea din partea unui om, dar un om de la societate? A fura, a lua un minut din viaţa altuia este nedrept. Timpul vieţii este unic, nepreţuit. Dreptul la timp - cu siguranţă că va deveni o temă de cercetare interdisciplinară, delicată, urgentă, interesantă un element de noutate pentru statul zamolsian. Acest nou drept fundamental nu este recunoscut încă în cadrul constelaţiei drepturilor omului, şi merită, fără discuţie, o monografie pentru omul civilizat aflat în mileniul III.
”Cercetare şi timp”, ”cercetător de timp” vor fi, cu siguranță, sintagme ale viitorului. Pare un paradox, poate, faptul că un cercetător cercetează ceva despre care nu ştie nimic, dar trebuie să afle, iar această luptă cu necunoscutul pe care trebuie să-l afle - tocmai nu ştie că există, îl cercetează singur cu credinţa că îl va dezvălui pentru cei care nici nu-l bănuiesc, nu au timp de cercetare, nici nu-i interesează, dar acceptă că e bine dacă cineva ar afla să il spuna şi lui, să devină un bun public. A face cunoscut necunoscutul, acesta-i rolul cercetătorului, să meargă la limita infinitului şi să-l facă finit. E nobil să se facă din infinit, finit cunoscut, din necunoscut un binecunoscut, folositor la toate. Aici crescătorul de timp este realmente cercetătorul, valoarea lui pentru societate este fundamentală, ca deschizător de drumuri temporale. Materia primă a cercetătorului este necunoscutul spre care este mînat de o curiozitate ieşită din comun, de perseverenţă, obsesie chiar, de dorinţa de a fi primul în timp şi de a-şi lega numele de descoperirea aceea, pentru prima dată, de a marca timpul cu numele sau cu personalitatea sa - efectul x, legea y, metoda z, experimentul alfa... Cui foloseşte?
Bietul cercetător, azi mai degrabă cerşetor de o vreme într-un timp real, este mai departe cel care stă la marginea lumii aplecat peste prăpastie şi cugetă: ce bine ar fi dacă lumea ar fi cum o gîndeşte el, cum o concepe, cum o descoperă el. Lumea este cum este şi la ce foloseşte imaginaţia unui cercetător de aiurea, doar pentru a o înfrumuseţa, pentru a o face mai bună, mai umană, mai uşoară, mai altfel? Şi fără el, dacă legile naturii sunt aceleaşi, tot acolo va merge lumea; nu el, ci altcineva, cu necesitate, va descoperi, întîmplator, degeaba, poate chiar descoperă şi nu-i dă importanţă, trece pe lîngă descoperirea sa fără să ştie, ca unul care vorbeşte în proză fără să cunoască definiţia prozei ca atare. Îl învaţă pe fiul său despre lucrul cunoscut fără să aibă conştiinţa că a descoperit ceva. El crede că este de datoria lui să descopere cu mintea sa ingenioasă, odihnită, neşlefuită, fără titluri de doctor, academician sau de geniu recunoscut - că aşa trebuie să fie, aşa vede lucrurile şi atunci, totul este bine, de unde atîta orgoliu să se scrie undeva, să ştie că badea x a descoperit xyz. Omul este trecător, iar dacă uită fiul sau nepotul, nevoia, curiozitatea îl vor îndemna pe un altul, care va redescoperi şi o nouă pierdere de timp va interveni în mod natural, astfel că omenirea redescoperă la fiecare generaţie. Istoria se repetă atunci cînd conducătorii unei naţiuni nu învaţă din ea. Acesta - geniul necunoscut, din popor, un soldat necunoscut care foloseşte cercetarea lui în gosodărie, în pădure, la cîmp sau în mesteşugul său, pentru că trebuie să-şi pună mintea la contribuţie. De regulă, cercetătorul necunoscut este un inteligent leneş care gîndeşte cum să muncească mai puţin, cum să stăpînească faptul cu gîndul... Un şmecher, ar putea spune cineva, dar unul care face altfel decît toţi, mai bine, mai repede, mai exact, mai profund, mai pe înţelesul tuturor, la timp, adică atunci cînd trebuie. Aşa-i precursorul cercetătorului ştiinţific de care economia de piaţă - ea însăşi un mecanism ideal de concurenţă a şmecherilor leneşi - are mare nevoie, pentru că altfel economia de piaţă s-ar învîrti ca o moară stricată la infinit. Azi cercetătorul, în general, nu numai cel român este mai prost plătit decît un şomer în economia de piaţă, ceea ce ne arată că nu există economie de piaţă acolo, iar unii cercetători se duc acolo unde există această economie de piaţă în viaţă! Şi totuşi ce s-ar face lumea fără cercetători? Ar merge înainte fără grijă, cu măturărori de stradă diplomaţi, cosmonauţi, oameni de afaceri, avocaţi, mîncători de lebede... Pentru consum nu este nevoie de descoperiri. Practic de vreo 12 000 de ani, nu existau academii, nici brevete de inventator, şi nici măcar nu se numea poate, individul Vasile sau Gheorghe sau Ion, pentru a-şi astîmpăra foamea, era necesar ca omul să prindă peşte… a apărut undiţa. Atunci ce rost mai are să creăm cercetători într-o societate democratică dacă îi ţinem la margine cît să supravieţuiască? Cîţi din cercetătorii cu titluri au descoperit ceva nou, asta-i o altă problemă. Oamenii de rînd pot fi cercetători, pot fi singuri autodidacţi ca doctorii în ştiinţe care adună o groază de idei, ale altora, le sistematizează, le combină şi publică o teză care nu spune nimic mai mult decît au spus toţi la un loc pînă la el, dar în care ceilalţi nu ştiu că au fost spuse, nu au avut timpul să le adune într-o teza şi deci doctorul este un măturător de gunoaie pus să le ansambleze frumos şi să le ducă în bibliotecă alături de celelalte care se vor prăfui peste un timp ? O teză fără o idee adusă în actualitate, pusă în practică, înseamnă timp pierdut, praf pe tobă. Cu alte cuvinte, cercetătorul pare a fi un biet muritor care alergă după necunoscut şi după nemurire, dar dintre sute de catarge care lasă malurile cercetării, câte oare le vor sparge vînturile, valurile, cum spune poetul? Întîmplarea face ca de multe ori marile descoperiri să vină din afara cercetării, a iniţiaţilor cu o minte superior organizată cărora natura le-a dat harul de a fi economică, eficientă, fără a studia o viaţă despre totul pentru a nu găsi nimic, pentru secunda care luminează o idee în capul său şi care să revoluţioneze o lume întreagă.
Drepturi de proprietate intelectuală, industrială, drepturi de autor ale cercetătorului - o iluzie ? Este nevoie de o nouă revoluţie în această materie într-o societate a cunoaşterii. Dacă ar fi altfel, statutul cercetătorului ar trebuie să fie cel mai puternic statut, un indicator la preţuirii valorilor într-o societate care respectă valorile creatoare, timpul social al progresului uman. De aici începe noul sau ar trebui să vină, din principiu, aici ar trebui să fie şi grija societăţii pentru ca un cercetător să nu ducă grija zilei de mîine.
Armata de cercetători este cea care duce mai departe ştiinţa, cultura, arta, tehnica, educaţia... Paradoxal, tocmai acolo unde este mai mare nevoie de cunoaştere, cercetarea este apreciată social-economic sub orice critică. Şi totuşi, în alte societăţi civilizate acest statul este stimulat prin buget, reprezentat prin procente semnificative din PIB. Acesta este de fapt un indicator al dreptului la timp prin care societatea, prin bugetul naţional sau privat, tratează serios eternitatea ei în ansamblu. Societăţile dezvoltate îşi protejează inteligenţa care lucrează în cercetare, alocă procente uriaşe pentru ea. Meseria de cercetător trebuie să devină o profesie strategică, nobilă, fără de care nu se mai poate rezista luptei, concurenţei inteligenţelor între naţiuni. Comunitatea de cercetători trebuie văzută ca o armată cenuşie cu care se poate cîștiga timpul, concurenţa în ritmul dezvoltării, cu o singură condiţie: să fie plătită, preţuită la nivelul respectiv.
Prior in tempore, potior in jus! Pe acest temei putem vorbi de un drept la timp ca un nou drept fundamental al omului nu numai în cercetare, ci şi ca drept de identitate în eternitate al unei naţiuni, ca paşaport pentru eternitatea unei naţiuni în concertul mondial al valorilor, în ultimă instanţă, pentru că acela care poate fi primul în timp, poate fi primul şi în drept şi mai mult decât atât.
Zamolse, ca zeu al cunoașterii cum a fost denumit de un prichindel din Academia Zamolsiană ”Primii în timp” la fondarea acesteia, readuce gîndirea, cunoașterea, ca primă dimensiune specific, clară care desparte pe animal de om.
Poate că nu munca l-a făcut pe om din animal un adevărat om pentru că și animalele muncesc să existe, ci cunoașterea l-a făcut pe om și pe acest temei statul este zamolsian, ca societate a cunoașterii, a omului iscoditor, a cercetătorului de timp la infinit.
Nu întîmplător acest drept la timp, la cunoaștere se conștientizează mai bine acum, în vremea informaticii, a calculatoarelor electronice.
Atunci cînd fiecare poate cere despăgubiri în instanță pentru timpul furat de un altul în viață, timp calculate și bine evaluat, vom putea afirma că dreptul la timp este propriu unui stat zamolsian, un stat al patrimoniului imaterial spiritual, un stat al cunoașterii, care recunoaște și cuantifică un nou drept fundamental al omului.

9. Ce ar aduce nou statul național dacoromân-zamolzian-creștin-ortodox?

Pentru a lăsa specialistul să descopere concret normele de drept constitutional și de procedură constituțională statală am anexat Constituția DacoRomâniei ca proiect. Nu am să parcurg fiecare articol din proiect cum ar fi cazul pentru a nu lungi inutil textul acestui material.
Proiectul acestui stat se constituie pe recunoașterea unor realități incontestabile: credința zamolsian-creștin-ortodoxă a românilor într-o proporție copleșitoare de peste 90 la sută, poate cel mai credincios popor al lumii, alături de greci care – ei singuri spun că au provenit din nordul Dunării, adică de pe la noi, credință care ne-a ținut împreună pe milioane de oameni din Europa Veche, de peste 12 milenii. Prin această realitate, Biserica Ortodoxă Română – muma națiunii celei românești care devine Biserica Națională Zamolsian-Creștin-Ortodoxă a DacoRomâniei – instituția cea mai puternică a națiunii de la nașterea ei din eresuri antezamolsiene ca mumă a mamelor zamolsiene și care este alături de națiune din interiorul ei de la începutul lumii. Preotul este simbolul spiritual al națiunii dacoromâne.
Raportul dintre biserică și stat este, prin urmare, primordial, fundamental.
Domeniile spiritualității, ale cultelor și credințelor, ale tradițiilor culturale nepatrimoniale se pot identifica în dreptul canonic, în istoria statului și dreptului universal. Rînduiala bisericească pentru universul credinței trebuie să se racordeze din interior la statul de drept și să redevină un întreg în care mecanismul complex trebuie să reglementeze pe temeiuri sigure pentru o lume dacoromânească în integralitatea ei juridică și spirituală.
Legile belagine, legile frumoase ale lui Zamolse care au fost preluate de la Hestia, devenite apoi Cod al lui Zamolse ca un adevărat Testament Zamolsian DacoRomân vor sta la baza spiritualității și filosofiei politice, a dreptului, inclusiv cel constituțional ale statului dacoromân.
Zamolse este cunoscut și recunoscut ca legiuitor al geților și al întregii filosofii juridice europene. Se pune întrebarea dacă statul zamolsian este laic sau nu. Consider că, față de realitățile prezente în țară și în lume, unde se profilează un război pe fond religios, legătura organică dintre oamenii credincioși și cetățenii loiali este consolidată realmente dacă nu vom despărți credința de fidelitatea cetățeanului față de patrie. Jurămîntul zamolsian relevat de jurămîntul lui Hipocrate care s-a păstrat mai bine in medicină, ar trebui depus de fiecare cetățean în credința lui zamolsiană în statul zamolsian unul și nedespărțit de biserică. De ce Franța a inaugurat statul laic? De ce religia catolică a fost despărțită de statul franc – adevărat imperiu european, cînd tocmai religia zamolsiană a creat și catolicismul creștin și statul european? Probabil pentru a face loc altui stat al altei națiuni suprapuse,  cu o altă credința decît cea zamolsiană. Altfel nu îmi explic de ce a fost necesară această despărțire. De ce în U.E. nu se pronunță cuvîntul creștin și nu este scris în nici un document de la fondare și pînă azi? Probabil din aceeași cauză și cu aceeași finalitate. Nu este nici un mister. Proiectul este străin de Europa, importat și susținut din afara acesteia.
Pe acest temei suprastatul european UE nu are fundament, imperiul este din afara lui, a creștinismului și nu mai este o Europă liberă a națiunilor libere și suverane care își păstrează credința tradițională fiecare.
Așadar, Biserica este o instituție soră cu statul, sau mai bine spus mamă a statului, tocmai pentru că este mai întîi suflet în sufletul neamului fără de care nici un stat nu ar putea rezista fără unitatea de suflet dintre cetățean și credincios.
Instituția preotului este una de funcționar de stat și al națiunii în folosul credincioșilor care constituie, de fapt, cetățenii statului național zamolsian-creștin-ortodox. Acest stat asigură din start unificarea bisericilor naționale surori, a greco-catolicilor și a celei ortodoxe cu națiunea dacoromână. Numai o națiune care are credința ei proprie națională nu se pulverizează într-o lume ca a noastră.
O credință universală tinde să treacă dincolo de granițele naționale și prin aceasta aduce o altă perspectivă națiunilor, creînd comunitatea de națiuni și rezultatul este un imperiu care se poate întoarce contra națiunilor fondatoare.
Așadar o credința universală egalizează forțat, amalgamează națiunile, constituie o aglomerare de națiuni unite într-o biserică supranațională ca un stat supranațional. Ce este de fapt catolicismul Vaticanului decît un suprastat universal? Este evident că o națiune așa cum este cea evreiască, prin credința mozaică, are viitorul asigurat într-o lume globalizată după normele lor iudaice, în care își va păstra credința națională în cadrul propriei națiuni, fără a se dizolva.
Experiența iudaică arată prin istoria suferințelor celor de religie mozaică tocmai fațetele care zidesc o credința națională.  Israelul, fără credința lor națională nu s-ar fi refondat, nu și-ar fi refăurit statul național. Și dacă avem în vedere că majoritatea papilor au fost evrei, înseamnă că universalitatea creștină catolică este ultimul pas pentru desființarea creștinismului de tip occidental.
Numai ortodoxismul creștin zamolsian și-a păstrat caracterul național și a înțeles din capul locului că fiecare națiune are credința ei, liberă și suverană, că statul pe care îl slujește de la naștere poate fi liber și suveran numai dacă, și numai dacă, luptă pentru  o națiune liberă și  suverană care luptă pentru o credința liberă și suverană, unică și nemuritoare.
Și spiritul are nevoie de cercetare științifică a credințelor oamenilor.
Între știință și credință nu există antagonie. La urma urmei mai întîi a fost credința. Din credință s-a născut cunoașterea – mărul din Gradina Raiului, a Maicii Domnului, din Dacia, iar din cunoaștere sistematizată s-a născut știința.
Știința este datoare credinței ca fiul față de mama lui.
Oare cum percep oamenii de rînd cinstiți și credincioși națiunii și statului național român cînd statul nu mai poate ajuta biserica națională să finalizeze un proiect simbolic, acela de a ctitori Catedrala Mîntuirii Neamului?
Academia DacoRomâniei va deveni sediul științei și culturii, al credinței zamolsian-creștin-ortodoxe dacoromânești necesare dezvoltării accelerate a națiunii, din toate punctele de vedere prin prognoze și planificări în materie de cercetare științifică.
Probabil și dezirabil ar fi ca DacoRomânia prin cele de mai sus să devină una dintre puterile respectabile ale lumii, puterea mijlocie de prim rang din centru, şi oarecum, sud-estul Europei, marea putere balcanică care trebuie respectată în Europa și în lume.
Pentru a fi mai explicită susținerea structurii constituționale zamolsiene am elaborat și proiectul de Constituție a DacoRomâniei (anexa 1). În fond el nu face decît să formalizeze o realitate care se poate lua după un proiect pentru că proiectul curge din necesitățile unei renașteri în etape, pas cu pas, pe măsură ce conștientizăm de unde venim, cine suntem și încotro mergem.
În vremuri de criză vedem mai limpede ce e de făcut cu noi înșine, la noi acasă. Au existat state eșuate, distruse, desființate, ocupate, în care populația a fost deportată, expediată în Siberii, pulverizate în imperii, în toată lumea. Oare, ce le-a făcut să renască? O carte de învățătură, o istorie critică și înțeleaptă, un corpus de legi, de fapte memorabile, memoria socială, deseori orală, folclorică, legendară, a unei experiențe istorice sub vremuri potrivnice percepției acelei națiuni. E posibil ca o simplă decizie greșită a unor lideri ai unei națiuni ca să declanșeze un cost mortal care să ducă la scoaterea ei din istorie.
În vremurile de azi, cînd armele de distrugere în masă sunt manipulate de imperii cinice, nu este exclusă repetarea unor nenorociri de acest gen. Șefii de stat sunt manipulați cu toată tehnologia ca să își conducă națiunile în deșert, să eșueze printr-o succesiune de decizii impuse din afara și oarecum ratificate de parlamente vindute sau prin referendumuri antinaționale falsificate.
Și cum România este încă disputată de cele patru puncte cardinale, o astfel de soartă nu poate fi exclusă. Orice altceva material, în corporalitatea lui, ne poate fi luat de la masa, din casa, din curtea, din obștea dacoromânească, din rotundul națiunii, inclusiv teritoriu, bogățiile solului și subsolului. Teritoriul este cînd mai mare, cînd mai mic, și dacă privim harta Daciei lui Burebista, comparativ cu cea a României de azi, înțelegem că numai conjunctura și raportul de forțe intern și internațional conduc la recunoașterea unor granițe politice ale DacoRomâniei sau nu.
În fond, acolo unde este românul și limba dacoromână, acolo este și dacoromânitatea, adică pretutindeni, în vremea acestei lumi pe care unii o vor globalizată, dincolo de granițele politice ale statului actual, în forma și recunoașterea lui, la un anumit moment dat.
Alături de limba dacoromână, vectorul esențial al identității care ne dă numele națiunii, care nu ne poate fi furată din suflet decît prin moarte, tot astfel este și credința, speranța renașterii, modul de a fi în lume, filosofia, memoria simbolică, folclorul, obiceiurile și datinile ancestrale fac parte din patrimoniul imaterial al națiunii.
Credința zamolsiană aduce componenta nemuritoare a unei DacoRomânii nemuritoare.
Un Testament Zamolsian DacoRomân – proiect cultural fundamental al națiunii dacoromâne este în lucru la Academia DacoRomână pentru astfel de vremuri. Biblia este cartea care asigură umanității memoria spirituală, ca și alte cărți sfinte ale celorlalte religii, credințe universale sau naționale.
Garanția nemuririi unei națiuni din punct de vedere spiritual este credința sa națională.
Credința care ne-a ținut uniți în cuget și simțiri, în datini și obiceiuri strămoșești, a fost zamolsianismul. Noi am născut creștinismul care la rîndul lui s-a născut din zamolsianism.
Între zamolsianism și creștinism nu există nici o contradicție, este o continuitate calmă, progresivă, de înțelepciune acumulată, relevată. Ceea ce trebuie să conștientizăm cu toții este că fără zamolsianism nu am fi rezistat douăsprezece milenii de frămîntări și nenorociri.
Acesta este secretul nemuririi națiunii noastre și al statului nostru național.
A recunoaște acest lucru oficial, fără a ofensa biserica ortodoxă, mai degrabă a recunoaște chiar biserica ortodoxă română acest lucru, în mod oficial în altarele țării, care de fapt este al Maicii Domnului în Grădina ei, înseamnă a recunoaște că ne-am născut în limba dacoromână, cu credința zamolsiană, pe teritoriul Daciei, care este recunoscută ca fiind Raiul, Grădina Maicii Domnului.
Cavalerii zamolsieni sunt un fel de călugări feciori luptători, care vedeau în sacrificiu un act sacru întru Zamolse și trăinicia neamului. Aici este emblema unei vocații eroice, fondate pe nemurire și eterna memorie cîntată prin biserici ca veșnică pomenire.
În vremea ofensivei jihadiste, în care înarmările marilor imperii, pregătirile de război, devin fățiș amenințări pentru statele mici și mijlocii, recuperarea trecutului eroic, a statutului cavaleresc de luptător zamolsian devine o necesitate sub semnul crucii cu brațe egale care este semnul nemuririi zamolsiene.
Nu degeaba dacii se plîngea la nașterea unui om și se bucurau la moartea lui.
Dacă ieri catolicismul care s-a desprins de dreapta credință, politizînd credința prin crearea unui stat creștin catolic, azi, cere o unificare cu ortodoxia, cu dreapta credință zamolsian-creștin-ortodoxă această oportunitate devine o necesitate istorică. Ortodoxia a găsit calea dreaptă a autocefaliei naționale pentru a pune credința în slujba națiunii, nu a imperiilor religioase lipsite de fundament național.
O cooperare internațională a bisericilor autocefale naționale asigură demnitatea și eternizarea tuturor națiunilor, și nu un suprastat bazat pe o componentă religioasă lipsită de patrie.
O credință fără stat național nu este decît o himeră, după cum un stat național fără o credință națională nu poate rezista în vremurile de azi și în cele și mai grele care vor veni.
Alături de instituția Președinției Republicii – a întîiului magistrat în statul dacoromân (care conduce după Constituția DacoRomânia) și la același nivel trebuie să fie așezate și să conlucreze cu:
- Instituția Biserica Națională Zamolsian-Creștin-Ortodoxă a DacoRomâniei, a credinței, obiceiurilor și datinilor sub ocrotirea Patriarhului DacoRomâniei din întreaga lume. Preotul, călugărul, sunt chemați să fie depozitarii memoriei spirituale, a patrimoniului cultural și istoric, material și imaterial al națiunii, a monumentelor, locurilor cu încărcătură temporal - simbolică a neamului nostru pe întreg lanțul identitar. De aceea, ea trebuie să aibă în vedere că lumea e mai veche decît creștinismul și să îngrijească și de preistoria și istoria străveche a neamurilor noastre de la atlanți, pelasgi, ramani, valahi, geți, latini, romani, traci, sciți, sarmati, macedovlahi, goți, rumuni-dacoromâni, adevărata inimă a statului dacoromân.
- Instituția Academiei DacoRomâniei (a Științei și Culturii Națiunii), a cercetătorilor științifici, sub coordonarea Președintelul Academiei DacoRomâniei, adevăratul creier al statului dacoromân, în jurul căreia gravitează independente Universitățile, centrele de cercetare, cele culturale și școlile naționale dacoromânești.
- Instituția Armatei DacoRomâniei în subordinea șefului Statului Major General - a ofițerilor dacoromâni, cavaleri zamolsieni, ca instrumente ale apărării Statului, a Dreptății, a Credinței, a Științei și Culturii naționale, adevărata coloană vertebrală a statului dacoromân în care sunt incluse serviciile de informații și de securitate ale țării.
- Instituția Contrainformațiilor DacoRomâniei în subordinea Șefului Serviciului Secret de Contrainformații Militare al DacoRomâniei și secretar general al Consiliului Suprem de Securitate și Apărare al DacoRomâniei – un miniparlament militar național - adevărata inteligență a statului dacoromân, garanta democrației constituționale, apărătoarea Constituției DacoRomâniei, adevăratul sistem de control al adevărului, dreptății, muncii și credinței ca valori centrale de stări ale dacoromânității.
Toate aceasta trebuie să cooperează cu toate instituțiile statului și ale națiunii dacoromâne sub semnul instituției Președintelui DacoRomâniei.
Un Petre Țutea ar fi încheiat cu:   
”Aceasta e dubla datorie a acestui manifest al revoluției naționale. Știm că ne așteaptă o existență precară şi poate pe mulți dintre noi o moarte violentă. Știm că intrăm în toiul unei lupte, care va scutura țara ca o vijelie, dar pentru cei care au un crez nu există nici tîrguială, nici rezervă. Vom îndura toate mizeriile şi ne vom bate în toate luptele, dar nu vom ceda”.
Ultima frază merită a fi repetată: Vom îndura toate mizeriile şi ne vom bate în toate luptele, dar nu vom ceda pentru că nu am cedat niciodată!
Din această perspectivă nimic nu există în afara domeniului securității şi apărării naţionale pentru că dacă stat dacoromân zamolsian-creștin ortodox nu este pentru națiunea dacoromână, nimic nu e!
DacoRomânia va renaște prin adevăr, dreptate, muncă și credință!
(proiectul Constituției Dacoromâniei este anexă la acest studiu - prezentat în Capitolul VII al Revistei de studii și cercetări de dacoromânistică)

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 
1. Sun Tzi - Arta războiului – Editura DacoRomână, 2012. 
2. Hugo Grotius - Despre dreptul războiului şi al păcii, Ed. ştiințifică, Buc.1968. 
3. Frederic de Mulinen - Manual sur le droit de la guerre pour les forces armées, CICR Geneve,1989. 
4. Georgio Del Vecchio - Lecţiuni de filosofie juridică, Societatea română de filosofie, Buc.1943. 
5. dr. Grigore Geamănu - Drept international public, vol. I, II. E.D.P. Buc.1981-82. 
6. dr. I. Cloşcă, Drept international umanitar, C.E.P. Șansa, Buc.1992. 
7. ARDU - Dreptul international umanitar al conflictelor armate – doc., CEP Șansa SRL., Buc.1993. 
8. CHS.Roy Chowdhury -Rule of Law in a State of Emergency -1989. 
9 . Dongoroz, Drept penal, 1939. 
10. E.Mihuleac, Stiinţa conducerii.Coordonarea - atribut al conducerii, 1988. 
11. Lt. col. magistrat V. Pantelimonescu, I Starea de asediu. Doctrina, jurisprudenta şi legislație (toate legile şi decretele legi dela 1864-1939. II. Legea pentru apărarea ordinei în stat; București, Ed. ziarului Universul.”1939. 
12. dr. I. Cloşcă - Tratat de drepturile omului (manuscris cules de Ed. Tempus). 
13. Gr. D. Grecul - “Starea de asediu actuală” Biblioteca legilor uzuale adnotate nr.12, Ed. “Curierul judiciar” SA, Buc.1928. 
14. Dicţionar de drept intemaţional public. coord.dr. I.Cloşcă,Ed. Științifică şi enciclop.,Buc.1982. 
15. Charta ONU 
16. Jean Pictet, Developpement et principes du droit intemational humanitaire, Geneve, 1983. 
17. Grl. Bg. magistrat dr. V. Creţu - Drept intemational penal, Ed. Tempus,1996. 
18. Izvoarele istoriei României, Fontes Historiae Daco-Romanae, Ed. Academiei, vol.I, Bucureşti, 1964, vol.II, Bucureşti, 1970. 
19. Dumitru Bălaşa, Istoria DacoRomâniei sau Ţara Soarelui, Editura Tempus, Bucureşti, 2003 
20. Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, Ed Semne, 2004. 
21. Marija Gimbutas, Civilizaţie şi cultură, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1989. 
22.Vasile Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed. Rosmarin, Bucureşti, 1994. 
23.Vasile Lovinescu, Monarhul Ascuns, Ed. Institutul European, Iaşi, 1992. 
24.Vasile Lovinescu, Incantaţia sângelui, Ed. Institutul European, Iaşi, 1993. 
25.Vasile Lovinescu, Creangă şi Creanga de Aur, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1989. 
26. Nicolae Miulescu, Da.ksa God’s Country, Ed. Nagard, Veneţia, 1975. 
27. Ion Bogdan, Cogaionon the “Holy Mountain” of Dacia, Ed. Nagard, Veneţia. 
28.Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Ed. şt.şi enciclopedică, Bucuresti,1986 
29. Geo Stroe, Tempus. În căutarea lui Zamolse în DacoRomânia, Ed. DacoRomână TDC, Buc, 2005 
30. Gh. Gavrilă Copil, Geo Stroe, File din Testamentul Zamolsian DacoRomân, Ed. DacoRomână TDC, Buc., 2006 
31. ***Biblia sau Sfânta scriptura, Bucureşti, 1982 
32. Vladimir Hanga, Mari legiuitori al lumii, Ed. şt. şi enciclopedică, Buc., 1977. 
33. Mircea Eliade, Miturile în poveştile cu zâne. În Aspecte ale mitului, Ed. Univers, Bucureşti, 1978. 
34. Paul Lazăr Tonciulescu, De la Tărtăria la Ţara Luanei, Ed. Miracol, Bucureşti, 1994, p.46-49. 
35.coord. Corneliu Ştefan, Vestigiile rupeste din Munţii Buzăului, Arhivele Statului, Buzău, 1980. 
36. Ioan Rodean, Enigmele pietrelor de la Sarmizegetusa, Ed. Albatros, Bucureşti, 1984. 
37. Şerban Bobancu, Cornel Samoilă, Emil Poenaru, Calendarul de la Sarmizegetusa Regia, Ed. Academiei, Bucureşti, 1980. 
38. H. Daicoviciu, Dacii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1965. 
39. Nineta Crainici, Bioenergoterapia în tradiţia milenară a poporului român, Ed.Miracol,Buc.,1997. 
40.Mioara Căluşiţă-Alecu, Zalmoxis, Ediţia a II-a, Ed. Miracol, Bucureşti, 1993. 
41. Vasile Pârvan, Getica, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1982. 
42.Teohari Antonescu, Cultul Cabirilor în Dacia, Libr. Alexandru Degenman, Bucureşti, 1889. 
43. R.Comănescu, Em.M.Dobrescu, Istoria Franc-Masoneriei, vol.1-3, Ed. Tempus, Bucureşti, 1993. 
44.Florin Olteanu, Crina Călin şi Valeriu Matei, Balada Şarpele arhetip geto-dacic. În: Noi Tracii, XVI, 1987, nr.155. 
45. Silvia Chiţimia, Balada Şarpelui în elementele ei străvechi de cultură românească, Rev.de etnogr. şi folclor, 1979, tom.24, nr.2, p.185-196. 
46. Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1980. 
47. Maria Ioniţă, Cartea Vâlvelor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983, Omul lup, p.175-198. 
48.M. Fochi, Mioriţa, tipologie, circulaţie, geneză texte, cu un studiu introductiv de Pavel Apostol, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1964. 
48.Nicolae Brânda, Mituri ale antropocentrismului românesc, Mioriţa, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1991. 
49. Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, Ed. Dacoromână TDC, Bucureşti, 2004 
50.Luca Ioan Olimpiu, Dacia va renaşte, Ed. Buna vestire, Beiuş, 2000 
51. C. Daniel, Cultul lui Zalmoxis şi Misterele orfico-pitagoreice. Almanahul Luceafărul, 1985. 
52. Ioan Petru Culianu, Experienţe ale extazului, Ed. Nemira, 1998. 
53. B. P. Haşdeu, Arhiva de manuscrise Haşdeu, mapa 2, manuscris 1. 
54. Constantin Paşcu - Taşbuga, Graiul lui Zamolxis, Ed. Paco, Bucureşti, 2004. 
55. Augustin Deac, Istoria adevărului istoric, Ed.Tentant, 2002 
56. Geo Stroe, Tempus. Știința timpului pe înţelesul tuturor, Ed.Tempus 2003 
57. A. Nour, Cultul lui Zamolxis, Ed. Antet, 1999 
58.Carolus Lundius, Zamolxis primus getarum legislator, Arvin press, 2002, traducere Maria Crişan. 
59.Virgiliu Oghină, De la preistorie la istorie, mitologie şi realitate, 1999, Bucureşti. 
60.pr. Dumitru Bălaşa, De la Zamolxe la Iisus Hristos, Ed. Cuget românesc, Craiova, 2000 
61. Geo Stroe, DacoRomânia nemuritoare, Everlasting DacoRomania, legende şi realităţi, Ed. Tempus, 1999 
62. Geo Stroe, Ştiinţa dacoromânisticii pe înţelesul tuturor, Ed. Tempus, 2000 
63 Eugen Nicolaescu, Vorbe de plumb, Ed. Alcor, 2005 
64. Ion Pachia Tatomirescu, Istoria religiilor I, Ed. Aethicus, Timişoara, 2001 
65.Geo Stroe, Tempus. Codul lui Zamolse, Ed. DacoRomână, 2007 
65. Geo Stroe, Dacoromânitatea, încotro? Ed. DacoRomână, 2012 
66.*** Enciclopedia Academiei DacoRomâne, vol.1-IV, coord.Geo Stroe,Ed.DacoRomânăTDC,2012 

Notă:
Autorul respectă Normele limbii dacoromâne aprobate de Senatul ADR.