MARI LEGIUITORI AI LUMII: ZEUTAS - PRECURSOR, ZAMOLSE - FONDATOR ŞI DECENEU - CONTINUATOR, ILUSTRE FIGURI ALE FILOSOFIEI DREPTULUI EUROPEAN ŞI FILOSOFIEI SOCIALE EUROPENE de dr. Geo Stroe

"Filosofia a fost şi este, în primul rând, înţelepciune; 

adică:  gând şi faptă cumpănite. Gând cumpănit: 

prin ordinea şi unitatea puse în cunoştinţe; faptă cumpănită: 

prin stabilirea principiilor din care decurg normele de conduită. 

Sub ambele aceste raporturi, filosofia mijloceşte omului 

orizonturi largi şi luminoase. Un om, cu cultură filosofică, 

este presupus a fi înzestrat cu spirit critic în judecată 

şi în acelaşi timp, stăpân pe hotărârile voinţei."

C.Rădulescu-Motru

 Rolul educativ al filosofiei, 

Analele Academiei Române, Memoriile secţiunii literare, seria III, tomul XIII, mem.2, Monitorul oficial şi imprimeriile statului. Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1944, comunicare făcută în şedinţa publică de la 18 februarie 1944.

Titlul pare să aducă elemente de noutate şi interes deosebite. Conexiunile făcute ulterior între ultimele cercetări şi informaţii de origine antică au pus într-o lumină nouă documentele existente ca premise pentru ipoteze de lucru îndrăzneţe, demne pentru Societatea română de filosofie a dreptului şi filosofie socială şi din care ar rezulta  adevărul că rădăcinile filosofiei dreptului european sunt ancorate în pământul românesc.
Elementul bibliografic central al comunicării îl reprezintă lucrarea lui Carolus Lundius, profesor de ştiinţe juridice la Universitatea din Upsala, asesor regal, mai apoi preşedinte al Curţii Supreme de Justiţie care a fost însărcinat de Carol al XI-lea al Suediei cu revizuirea întregii legislaţii suedeze. Prin urmare, Lundius, preşedintele Academiei de Ştiinţe a Suediei, arhiepiscop creştin de Upsala, s-a documentat prin marile biblioteci al Europei, inclusiv la Biblioteca Vaticanului. A redactat lucrarea sa în latina medievală, intitulată Zalmoxis, primus getarum legislator, 1687, publicată la 21 de ani, după începerea studiilor – cum aflăm din cuvântul adresat cititorilor – şi împărţită în 9 capitole. Lucrarea a fost tradusă de doamna Maria Crişan, căreia autorul îi mulţumeşte şi pe această cale pentru strădania sa temerară.
În cele ce urmează, pentru a facilita parcurgerea textului, majoritatea referirilor sunt din această lucrare, iar unele comentarii sunt aduse pentru conexiuni la lucrările mai nou apărute în bibliografia de specialitate.
Iată, mai jos, doar câteva repere care ne invită la o reflecţie aprofundată referitoare la consecinţele care se impun asupra paternităţii unor idei europene de filosofie a dreptului şi de filosofie socială de largă circulaţie mondială.

A. ZEUTAS. Iordanes (De origine actibusque Getarum) scrie că Zeutas a fost primul mare erudit care a dat legi, după care urmează Zamolse şi Deceneu. Un comentariu se impune: să fie oare Zentas sau Sentes cum semnalau fraţii Ioannes şi Olaus Magnus Joannes Magnus (cel care, pentru prima oară, a publicat alfabetul getic, precum şi legile lui Zalmoxis în cartea Historia de omnibus Gothorum Sueonumque regibus, Roma, 1554)? Să fie Zen asiaticul filosof sau pur şi simplu ZEUS, Dzyeus, Theseus, thestis transfigurat, tradus din latină în greacă? Geos, Gia, Geea, Egeea, adică un Taut de la fenicieni, un Theut de la egipteni, Theos, Allah de la mahomedani, deuths, Dac, Dacul theut-on, Attin? Redau textual: mai târziu ZEUTAS a fost considerat unul dintre regii externi, din afara Regatului Scandinaviei, care în  ordine cronologică este primul mare legiuitor al lumii considerat a fi originar tot de la Dunăre şi Carpaţi din Valahia, în opinia lui Joannes Magnus Gothus, precum sunt Dromichete, Burebista, Scorillo, Durpaneus, Decebal, Tomiris (sec VI î.Chr.).

  B. ZAMOLSE. Conform documentelor studiate, rezultă că acesta, grecizat Zalmoxis, ar fi cel de-al doilea mare legiuitor al dacoromânilor după Zeutas. Carolus Lundius ne arată mai întâi că numele corect al acestui mare legiuitor este cel de Samolse, pentru că aşa apare în corpurile vechi de legi ale Nordicilor, precum şi în manuscrise, şi nu Ζαμολξις, cum corupt apare la scriitori greci. El a fost get, got şi scit totodată, pentru că Geţii descind din sciţi. Deci, mai întâi au fost Sciţii şi apoi sueonii. Geţii care s-au numit şi ei Sueoni, sunt unul şi acelaşi popor cu Goţii (unam eandemque gentem Getas et Gothos fuisse); Lundius este primul savant care lămureşte probleme de importanţă majoră, cum este şi cea legată de geţi.
Zamolse (după unii, 3 500 î.d.Chr., mai recent aprox. 12 000 î.d.Chr.) rămâne zeul total, complex, simbol a monoteismului - poate prima religie monoteistă de pe Terra la acea vreme. Studii mai recente stabilesc faptul că el a fost asociat unui nume generic de ZALMOXE cu apariţie astrală, la echinocţii, solstiţii, când lumina biruia întunericul. De unde şi creşterea luminii, stăpânul luminii, al timpului, crescătorul de lumină, creştinismul în cele din urmă. El devine de fapt întâiul Iisus, prin filosofia lui zamolsiană, al dacoromânilor. Ca om, apoi rege, filosof, preot, purtător de credinţă, înţelept în consacrarea terminologică antică, întemeietor de credinţă în nemurire, a fost ulterior zeificat de dacoromâni (geţi). Este considerat primul întemeietor de religie urmat mai târziu de Zarathustra (sec VII-VI î.Chr., după alţii XII-X, şi de Moise (1230 î.Chr.). Avea capacitatea de a face minuni în sens biblic. Trimiterea periodică, la patru ani, zeului a unui sol (jertfă umană) aruncat spre cer ca să cadă în suliţi, incinerarea morţilor, generalizată cu multe secole înainte de era noastră, filozofia plantelor medicinale extrem de bogate în principii active ale acestor locuri dau o componentă naturistă acestei religii zamolsiene care ajunsese la un nivel de spiritualizare superior religiilor popoarelor învecinate (Radu Florescu). Zamolse tămăduitorul este eternizat de Platon. Acesta religie nu a dispărut, nu s-a dizolvat în creştinismul venit ulterior aici, ea coexistă sub forma exoterică, a poporului şi alta ezoterică, a preoţilor, a sihaştrilor înţelepţi dacoromâni, a ţăranilor bătrâni şi buni, în tradiţia simbolică şi în obiceiurile nemuritoare, în folclor, în basmele vechi, în comportamente atemporale parţial secretizate, parţial inexplicabile pentru străini şi neiniţiaţi (ceremonialuri stranii, sărbătorile şi vrăjile băbeşti, descântece, superstiţii enigmatice, ritualuri magice, priveghiul mortului etc.).
A trăit conform lui Herodot (IV, 96), cu mult înainte de Pitagora, necum să fi fost sclav al acestuia.
Zamolsianismul îşi avea rădăcini mai vechi decât orfismul şi pythagorismul. El a contribuit la dezvoltarea acestor şcoli în Grecia. Grecie care a fost populată de triburi venite din Hiperboreea, de la nordul Dunării, din Carpaţi, cum o spun istoricii lor. Rădăcinile cultului lui Zamolse coboară spre vatra comună a euroindienilor, ca şi înrudirea sa cu druidismul, atestată de Diodor din Sicilia. Interpretarea Zalmoxis – Zeul Mocşei – arată şi legături cu cultura indică, iar tradiţia ca marele preot să ia numele Zeului a făcut să fie comparat şi cu credinţele tibetane şi tradiţia lui Dalai-Lama de azi.
De obicei, marele preot şi discipolii săi locuiau în munţi, iar muntele, numit de greci Cogaionon, era este şi va fi un loc sfânt pentru dacoromâni (geto-daci). Acolo într-o peşteră, lângă o apă, era o sihăstrie. De altfel, toţi călugării ortodocşi români au continuat tradiţiile geto-dace, dacoromâneşti, retrăgându-se în sihăstrii înălţate în creierul Munţilor Carpaţi. Contemplativi, echilibraţi, optimişti şi modeşti, ei se hrăneau cu vegetale şi trăiau fără femei, fiind respectaţi şi denumiţi cuvioşi sau călători prin nouri. Şi în secolul trecut ca şi azi, o serie de oameni de cultură, cărturari, filosofi, mari oameni de spirit, credincioşi ortodocşi zamolsieni s-au retras la mănăstiri, în sihăstrii, pentru a continua cugetarea, redactarea unor opere de cultură şi înţelepciune demne de identitatea noastră dacoromânească.
Codul lui Hammurapi a fost conceput între 1792 - 1750 î.Chr. Foarte interesant este că el începe cu invocaţia lui Zamolse, ceea ce arată că apariţia lui Zamolse în spiritualitate este anterioară apariţiei acestui cod, pentru că lucrarea ca atare, dacă este astfel promulgată, presupune o credinţă mai veche, cunoscută de câteva generaţii inclusiv în Mesopotamia. Este încă un argument în favoarea ipotezei conform căreia păstorii carpatini au fost fondatori acestei civilizaţii, iar  pictogramele de la Tărtăria (mileniul VI î.Chr.) sunt mai vechi cu un mileniu decât scrierea cuneiformă în care a fost redactat codul de mai sus.
Un alt monument al vechilor epoci este Manava-Dharma-Sastra; sastra - carte şi ştiinţă, dharma-lege, iar Manava - Manu -  autor, „primul om”: cu datarea aproximativă  sec. XIII î.Chr. - VI d. Chr. Comparativ, lucrurile sunt evident posterioare celuilalt document juridic temporal şi, bineînţeles, ale lui Zamolse.

C. DECENEU este al treilea mare legislator la dacoromânilor. După unele documente ale vremii lui ar fi dat primele legi scrise pentru dacoromâni. Se ştie că regii daci erau şefi de stat, şefi ai justiţiei şi mari preoţi. Deceneu dă poporului primele legi scrise (conscriptos) potrivite cu structura societăţii. Probabil Deceneu a reformat şi a adaptat legile lui Zeutas şi Zamolse.  Strabo (VII, 3,5) afirmă că "pentru a se face ascultat de geţi, Burebista îşi ia ca ajutor pe Decaeneus, un fel de magician care călătorise mult în Egipt şi care învăţase acolo cunoaşterea semnelor ca să tălmăcească voinţele zeilor".
4. Nu vom insista asupra datelor de la 1 şi 3 ci mai mult asupra punctului 2 adică asupra lui Zamolse şi a  zamolsianismului său care are componente multiple: religioase, filosofice, medico-terapeutice, doctrinare în ce priveşte organizarea statului, de filosofie a dreptului, temporale, pedagogice prin Şcoala instituită ca preacademie platoniană denumită Aula academica zamolsiană.
Legendele spun, dar şi documente juridice şi istorice demne de încredere confirmă faptul că marele Zamolse, ulterior zeificat, a fost cel care a propovăduit primele legi, legile belagine, pelasgice în spaţiul carpato-danubiano-balcano-pontic. Bazându-se pe originea comună a geţilor şi a popoarelor germanice, Lundius înţeleptul a descoperit  înţelepciunea unui mare legiuitor al lumii, Zamolse.
Este cunoscut faptul că după ce ajungeau regi, prin înţelepciunea şi faptele lor, unii oameni urmau a fi zeificaţi. Prin urmare Zamolse a fost întâi om, din getă, pătruns în elină ca omoios, adică de aceeaşi natură, asemănător, fiinţe cu aceleaşi preocupări ca oamenii, ca toţi ceilalţi. El ar fi fost instruit cu instrucţie aleasă la şcoli ioniene şi în Egipt, şi întors în patria sa, a strâns în jurul său pe cetăţenii de vază ai cetăţii, ţinându-le lecţii de filozofie, precum mai târziu filosofii elini (Socrate, Platon, Aristotel, Thales etc.)
Se susţine că învăţătura lui era pur umană, insuflându-le iubire de glie şi de neam, introducând conceptul de nemurire a sufletului, astfel că strămoşii lui erau viteji în războaie, avântându-se cu pieptul deschis în faţa duşmanului, ştiind că după plecarea din această viaţă ajung la zeul lor Zamolse, unde îi aştepta un trai tihnit, lipsit de griji şi o fericire veşnică, formulă care este regăsită în slujba de înmormântare la ortodocşi: nu este nici întristare, nici suspin şi viaţă fără de sfârşit. Prin doctrina pe care o recomanda semenilor săi contemporani, principiile de drept bazate pe dreptate, echitate şi blândeţe, cerând pedepse meritate pentru toţi cei vinovaţi, inclusiv pentru judecătorii corupţi, tot astfel şi după moarte, pe baza unei judecăţi minuţioase a trei judecători, corespunzând lui Minos, Rhadamantes şi Aeakos la greci, vor fi date răsplăţi celor drepţi şi buni şi pedepse celor răi. Astfel de judecăţi, autorul Lundius le relatează pe baza Monumentelor literare Eddice (culegeri de legende-poeme din Islanda) narând despre fapte petrecute cu multe secole înainte de era creştină, legate de Zamolse.
Lege şi obicei,  ca termeni, primul pare a fi venit din latinescul lex, legis, iar al doilea din slavonă, dar sunt pur dacoromâneşti (getice), fenomenul de împrumut având loc exact invers, primul a fost mai străvechiul lagh, trecând prin leage, ajuns actualul lege, iar obicei se trage din dacoromânul(geticul) biuths, care stă la baza legilor bellagine, bijlagines, cum subliniază Lundius, după cum găsise el în manuscrisele vechi, mai apoi trecând prin lex antiqua valachorum, au devenit cutumă, obicei al pământului, fiind vorba de la origine de o lege nescrisă, un jus moribus constitutum - adică un drept constituit pe bază de obiceiuri.
Un astfel de spirit de dreptate atât de pregnant la dacoromâni este explicat de Lundius datorită faptului că această seminţie de gautai-gutar-gotar-goth-geţi, respectiv dacoromâni, ca fiind cea mai nobilă, cea mai aleasă dintre seminţiile acestui  pământ care a dat lumii întregi împăraţi, regi, domnitori, nobili şi curteni, cum de altfel se considerau şi suedezii din vremea lui Carol al XI-lea. Filosofia zalmoxiană a inspirat şi jurisdicţiile germanice pornind de la principiile, zis geometrice, ale definiţiilor. Temelia unei astfel de filosofii este Cauza, ca fiind ceva de la care se pleacă, atunci când se întâmplă ceva, acel ceva de la care toate pornesc. Exista cauza primară de la care purced celelalte şi cauze secundare care sunt acele care se raportează la cauzele primare, unde îşi au obârşia. Apoi Mişcarea este izvorul oricărei acţiuni, chiar şi în cazul lucrurilor neînsufleţite, nu numai animalelor, atâta vreme cât acestea participau la ideea de bine şi de frumos a celor vii.
Este cunoscut faptul ca universităţile din Evul Mediu, îndeplineau şi rolul de academii de ştiinţă de mai târziu.  Carolus Lundius încă din capitolul 1 afirmă:  Zamolxis(…) la el sunt raportate începuturile legilor paternale şi aceasta este o certitudine. Cine este el şi de unde vine? El aparţine Geţilor, care sunt  aceeaşi cu Goţii şi Sciţii. El s-a născut pe pământ tracic. Olaus Magnus relatează că a văzut cu ochii lui în Italia, la Perusia (în Etruria, între Lacul Trasimene şi Tibru) un  volum de legi gotice-getice scris cu caractere gotice, conservat, reunind  un ansamblu de legi care sunt şi azi în vigoare (la vremea lui - n.a.). Geţii, când au plecat spre ltalia, au luat cu ei şi codurile de legi. Este cunoscut faptul că triburile ramano-dacice între anii 2000-1600 î. Chr. au migrat din Câmpia getă, triburile tities  şi luceres, iar din spaţiul moldav - tribul raman probabil de lângă Roman, Roma veche,  şi  i-au găsit acolo pe prisci şi etrusci plecaţi mai dinainte din Munţii Apuseni şi de pe Tisa. Totodată, după războiul Troiei, fondate de către dardanii de pe Istru, devenită centrul lumii la vremea ei, refugiaţii conduşi de Enea au fondat ulterior, prin Romulus şi Remus noua Troie, adică Roma de azi. Dacă la dacoromâni simbolul este lupul, la romani lupoaica este mama.
Despre cele de mai sus a vorbit şi Joannes Metellus Sequanus, un strălucit istoric al împăratului romanilor. În opinia noastră, probabil că legile erau cântate precum nişte psalmi (probabil de aici şi salmo, psalmodiere, psalmoxiere), dovedindu-se prin aceasta ca limba lor era armonioasa şi melodioasă, aşa cum a dovedit şi Ovidiu care a putut adapta prosodia latină la limba dacoromână.
Despre Lex Attinis, lex lata, aşa cum demonstrează Messenius, grecii şi alte popoare au luat literele alfabetului de la geţi (dacoromâni). Iordanes recomandă cu toată convingerea legile scrise ale lui Zamolxe şi Deceneu. Prin urmare, acestea erau scrise, scrisul se inventase cu mult înaintea legilor? De altfel, ce este mai uşor să faci un cod de legi sau să inventezi câteva duzini de litere ale alfabetului? Şi la urma urmei, fără alfabet nu s-ar putea promova legile pe cale orală? Probabil că, întâi de toate, ele erau recitate, psalmodiate oral învăţate pe deasupra, memorate. Şi pentru a fi ţinute minte şi de cei neiniţiaţi, se trece la scrierea lor, Însemnarea, transcrierea lor grafică pare logică şi ulterioară. Nevoile sociale de organizare, de constituire a unei ordini sociale trebuie să fie logice. Nevoia a creat scrisul ca memorie socială, ca regulă de viaţă,  şi reprezintă desacralizarea legilor, cultură a timpului celor care ştiu pentru cei ce vor să trăiască precum părinţii lor. Înainte de toate, legile nescrise, ca şi în natură, în regnul vegetal şi cel animal, erau, asigurau progresul. Teopomp afirma că geţii, dacoromânii,  au învăţat pe de rost legile, aşa trecând cunoaşterea lor din generaţie în generaţie. La dacoromâni, spune Lundius, s-a voit ca legile să fie stabilite după un ritual şi să fie păstrate cu sfinţenie, de aceea, pentru a fi mai temeinic păstrate în minte tuturor, în vechime, la o zi şi la un loc dinainte stabilit, legile erau recitate şi corectate în fiecare an, nu numai la sat şi în provincii, ci şi în municipii, spre a fi identice pe tot cuprinsul ţării lor. Conflictul de legi ar putea fi prima formă de diferenţiere a societăţilor umane autohtone. Practic până unde ţinea cultura proprie al legilor strămoşilor se întindea şi puterea socială de aplicare ca factor de unitate spirituală şi acţională. Limba şi scrisul, conştiinţa descendenţei din strămoşi comuni constituiau liantul pentru societăţile supravieţuitoare, alcătuind practic retemporizarea, resocializarea, renaşterea, continuitatea neamului respectiv. Un alfabetul getic este cel de douasprezece milenii, dinainte de glaciațiunea Wurm, iar evoluția lui mai apropiată cu dovezi datează imediat după potop, identificat în timp la 7 500 de ani înaintea erei noastre. Prof. Ballard susţine, conform cercetărilor sale efectuate recent în Marea Neagră, că Potopul biblic este consecinţa legendară a inundării acestei mări de către apele Mediteranei ca urmare a creşterii nivelului apelor oceanului planetar după glaciaţiune. Tata Noe este patriarh dacoromân din Vechiul Testament Zamolsian. Poemele lui Ghilgameş sunt extrase din acest vechi testament. Araratul este mai aproape de Carpaţi decăt de Sion. Acest fenomen teribil, planetar, a provocat ruperea pragului dintre ele şi crearea strâmtorilor cunoscute pentru accesul corăbiilor în Marea Marmara. Până atunci legătura dintre Europa şi Asia Mică era, evident terestră, relativ uşoară şi explică transhumanţa dacoromânească în Asia Mică, Orientul Apropiat şi Mijlociu, ipoteza conform căreia hitiţii sunt fraţii noştri de sânge. Aşa cum esenienii de la Marea Moartă, au propovăduit zamolsianismul ca paleocreştinism ortodox dacoromânesc, al întâiului Iisus care a fost Zamolse pentru pelasgo-ramano-dacoromâni, la care s-a adăpat însuşi Iisus Christos înainte de a întemeia creştinismul iudeogrecesc. Manuscrisele de la Marea Moartă stau mărturie acestei ipoteze pe care unii încă o suspectează a fi erezie, blasfemie.
Au a fost descoperite pe nişte pietre splendide, de mărime considerabilă, aşa cum spune Joannes Magnus în lucrarea sa Historia de omnibus Gothorum Sueonumque regibus, Roma, 1544, c.I, cap.7, ca suport  de publicitate astfel şi legile lui Zamolse.
Cl. Salmasius susţine că primii oameni care au populat Grecia de azi sunt şi autori ai limbii eline, au fost cei veniţi din regiunea nordică şi scitică. De fapt elinii, grecii înşişi spun ca au venit din Nord, de dincolo de Dunăre. Herodot spune că grecii, înainte de folosi literele aduse de la fenicieni de Cadmus, le-a adus unele corecturi adaptându-le la graiul lor. De fapt, nu fenicienii le-au inventat, ci le-au folosit, spunea  Diodor din Sicilia. Popor al mării, buni navigatori şi negustori, fenicienii au răspândit acest alfabet ca fiind al lor. De fapt la vremea aceea, dreptul de autor aparţinea celui care îl folosea, iar recunoaşterea inventatorului, ca şi a inovatorului,  nu era o instituţie evoluată ca în vremea de azi. 
Conform traducerii textului, în fond, cuvintele de mai jos au semnificaţii fundamentale pentru filosofia dreptului contemporan. Să luăm de exemplul cuvintele Lag şi biuts. De fapt biuthan înseamnă a porunci, deci poruncile erau Legile lui Zamolse. Este posibil ca Buda, budele de pe teritoriul dacoromânesc să fie de fapt locurile de păstrare şi venerare a legilor belagine (frumoase, plăcutele, doritele, râvnitele). Acolo, la vatra de foc, acolo unde Vestalele zeiţei Hestia, ţineau focul aprins pentru societate, acolo trebuie să fi fost şi legile păstrate, recitate, psalmodiate, îmbogăţite în jurul focului, de comunitatea de spirit şi de acţiune. Lag ar putea fi la originea legăturilor, conexiunilor al acelui nexum dintre oameni din latină. Orice lege este o relaţie care leagă părţile, un acord ca lege consimţită a părţilor la un raport juridic. Laga ar însemna de fapt fundare, dispunere, ordinare, a stabili, aşeza solid, a pune în ordine, a lega şi de la a lega - lege, legal. Cato, în De re rustica, scria: Majores nostri sic habuere et sic in legibus stautere. Strămoşii noştri aşa cum s-au administrat, tot astfel au statuat prin legi. Wulfila înlocuieşte cuvântul ordinare cu lagian, ajuns azi legal. Înţelepciunea conducerii cerea ca ţinuturile să aibă nevoie de legi care să nu fie statuate prin forţă, iar ocrotirea lor se urmărea prin cutuma, prin interpretarea şi adaptarea corectă a legilor. Tribonianus, un vestit jurist care a alcătuit, din ordinul lui Justinian, Digestele, spunea că autoritatea legilor constă în acea că ea ordonează corect lucrurile divine şi cele umane.
În vremea lui Lundius exista o lege foarte veche. În toate procesele dubioase se aplica metoda fierului înroşit în foc spre a proba nevinovăţia şi astfel era supus judecăţii lui Dumnezeu; prin fier este purificat vinovatul, prin fier condamnatul este corect pedepsit, fierul este însăşi judecata lui Dumnezeu.
La geţi era o lege străveche care permitea pedeapsa de a fi îngropat de viu. Goţii sunt geţii nesedentarizaţi. Cicero afirma in De claris orationibus qui dicitur Brutus că au existat poeţi, ba chiar şi înaintea lui Homer care l-au cântat pe Zamolse în poeziile lor festive. Ori acest lucru nu poate fi scos din istorie. Herodot afirma totodată : Zamolxis a fost cel dintâi care, cu un deosebit meşteşug şi-a scris legile. Să înţelegem oare, că Zeutas, doar le concepuse şi le impusese pe cale orală? Atunci erudiţia sa, confirmată tot de Herodot, ce semnificaţie mai are? El, care fusese sclav al lui Pitagora din Samos (poate nu este întâmplătoare asemănarea numelui locaţiei cu cel al lui Zamolse) şi s-a eliberat, a sosit la noi şi comiţiile formate din cetăţeni strânşi laolaltă (sueonilor, sueonii-suetoni sunt daci, dacoromâni), au venit pentru a-l sărbători. Cu înţelepciunea lui, care întrecea cu mult pe ce a celor adunaţi în for, el a construit o casă, în care a invitat ca oaspeţi pe rege şi pe toţi nobilii. Acolo, printr-o cuvântare care a durat mai mult decât cina, a susţinut imparţialitatea zeilor şi eroilor la sciţii dispăruţi, că nemuritor va fi şi el şi cei din neamul său dintre multe popoare, insuflându-le totodată că acesta este locul nemuritorilor; nu mult după aceea, a dispărut dintr-o dată. După o absenţă de trei ani, s-a întors din nou printre ai săi spunând ca aceasta are legătură direct cu spusele lui de mai înainte. Mă întreb - scria autorul - oare dacă mai exista un exemplu asemănător în care să se poate face dovada legături dintre vorbă şi faptă?
Joannes al III-lea: deja se născuse în acest neam al geţilor un copil care, de îndată ce se făcuse mare, s-a angajat sclav la filosoful Pitagora, vestit în toate Grecia care cunoştea ca în palmă succesiunea stelelor, cultul lui Zeus (sau Zeutas?) şi diferenţele dintre bine şi rău. Apoi, ajungând în Egipt, s-a instruit în instituţiile religioase ale acelui popor. Şi  în cele din urmă s-a întors acasă. Pe acesta regele l-a primit cu mare cinste  şi l-a numit/avut ca prim ministru, iar el, şi treburile regale şi pe cele divine, le administra pe toate prin voinţa/prin semn cu capul (probabil da/nu).
Acesta, din cauza oboselii a coborât în cavernă, iar acolo a întocmit legislaţia suetonilor–geţilor/dacoromânilor pe care întregul popor o duce mai departe la urmaşi. Peştera, cu o intrare pe care o voia neştiută, era inabordabilă celorlalţi. Geţii socot sfânt pe Zamolse urmaşul lui Cronos, relatează Herodot. Oricum ar fi, în Soare, şi inclusiv în Zamolse, recunoaştem un Saturn, adică un Tempus pentru că Zamolse, ca zeu, mai este numit şi Cronos, adică Saturnus. De aici, nu este departe denumirea de Tempus, ca timp. O secţie a Academiei Dacoromâne, prima din cele trei, denumită Tempus, are ca patron spiritual pe Zamolse. A mai fost numit şi Bal, Ballaur, Aballur şi Apollo cum o demonstrează Lundius. I s-a zis şi Soare. De unde şi sintagma Soarele Dreptăţii din troparele bisericii creştin-ortodoxe de sorginte zamolsiană.  Este o identificare a lui cu Attin, Osiris şi Horus care indica tot Soarele.
Legile hiperboreenilor s-au răspândit la egipteni, sirieni şi la greci. Aşa probabil se explică de ce tăbliţele de la Tărtăria sunt datate cu cel puţin un mileniu înaintea scrisului în Sumer (şu - divin, me -este,  ra - soare, ca şi la vechii egipteni), adică pământul însorit sacru. Alte denumiri din Lundius : Samnaa, Samnaltius, Samnmalses, Samalses, Samolses, Samel, Samelitz, El, Bel, Belsamen.
Diodor din Sicilia afirmă : Toţi făuritorii vestiţi de legi susţin că ei îi datorează lui Dumnezeu invenţia, acesta fiind redat prin diferite nume, Zoroastru la bactrieni şi persani, făcând legi prin Horomasis, Trismegistul la egipteni, prin Mercur, Moise la iudei, prin Jove (Iahwe), Charonda la cartaginezi prin Saturn, Lycurg la spartani prin Apollo, Draco şi Solon la atenieni prin Minerva, Pompilius la romani prin Egeria (Geea, Egeea), Mahomed la arabi prin arhanghelul Gabriel, Zalmoxe la sciţi, prin Vesta, Platon al nostru (cetatea autorului antic) la magnezieni şi sicilieni prin Jupiter şi Apollo. Zeiţa Themis este Zeiţa Dreptăţii, fiică a Cerului şi Pământului.
Se crede ca Pitagora a fost primul care a vorbit despre  nemurirea sufletului. Cineva însă a spus că Perekide Sirianul, dascălul lui Pitagora a fost primul care a susţinut că sufletele oamenilor sunt nemuritoare, această părere a transmis-o discipolului său care a întărit-o şi mai mult. Pitagora profeţise ca fiul lui Pantous care fusese ucis de Menelau la Troia va învia şi a înviat, iar profeţia lui Pitagora  a fost luată în seamă întrucât a fost recunoscut după scutul pe care îl purtase acesta. Troia a fost Roma lumii cu un mileniu înaintea Romei italice. Se cunoaşte că Troia însăşi a fost fondată de dardanii (dacoromânii) lui Tros, de unde şi zamolsianismul continuator.
Sufletele sunt veşnice sempiterni, sau immortales, nemuritoare cum zice Cicero. Herodot amintea că nemuritorii acţionează în felul următor, ei nu credeau despre ei că mor, ci că individul decedat se duce la Zamolse, pe care oamenii acestui neam îl socotea a fi acelaşi cu Gebeleizis. Aşa sunt relatate lucrurile/de fapt, trăiesc la fel ca Zeul şi pe picior de egalitate, acolo sus îşi găsesc tihna starea de linişte fiind departe de tulburările celor invidioşi, o duc într-adevăr în fericire. Desigur ei erau convinşi că toate aceste aşa se vor întâmpla, iar viaţa îşi  va urma cursul. Gebeleisis este un dătător de odihnă, cel dătător de fericire şi nu tunătorul, fulgerătorul, tunând în înaltul cerului, bucurându-se de fulger. Altminteri nu ar avea logică nemurirea.
Vulcanius, citat de Lundius afirmă : "Nu pot să trec sub tăcere faptul că întotdeauna a fost admiratorul mai mult decât al tuturor, al acestui nume prin excelenţă nobil al unui neam care crede din adâncul inimii lui în nemurirea sufletelor, căci, după judecata mea, condamnând puternic moartea, ei capătă un curaj neţărmurit de a înfăptui orice. După cum se vede neamul geţilor s-a ivit dintotdeauna aşa de la natura, el a fost şi este un popor cu totul aparte şi veşnic. Zeul să fie mai binevoitor cu sufletul acestuia. Zeul să ajute sufletul acestuia, zeul să facă numai bine sufletelor tuturor acestora. Zeul să se bucure veşnic sufletele tuturor acestora."
Cercetătorul dacoromân Constantin Paşcu-Taşbuga în lucrarea sa lansată la Academia Dacoromână, intitulată Graiul lui Zamolxis ar un punct de vedere original. El susţine că, pornind de la ideea preconcepută că toate credinţele religioase îşi căutau originea în totemism, etnologii şi istoricii religiilor au căutat semnificaţia apelativului Zamolxis în existenţa unui totem al dacilor. Porphyrus, precum şi alţi istorici din antichitatea greacă, precum şi unii scriitori contemporani, cum este şi Romulus Vulcănescu citează, în lucrarea Mitologie română, pe Barengott, Rey Carpenter, care, preluând ideea lui Porphyrus, afirmă că etimologia numelui Zalmoxis (înlocuind numele omului Zamolxis, cu Zalmoxis, numele divinităţii) este explicabilă prin divizarea arbitrară (după C.P.T. - n.a.) a acestui apelativ în zalmos- care ar fi însemnat piele cojoc, nebridă - o piele neargăsită şi olxis, care în limba tracă ar fi însemnat urs. Prin urmare Zalmos-oxis ar fi definit pielea de urs pe care sacerdoţii primitivi o purtau pe timpul oficierii ritualului religios. Carpenter traduce chiar prin urşi adormiţi. Numai profesorul Miulescu în lucrarea sa Dakşa, Ţara Zeilor afirmă corect (după C.P.T. - n.a.), că etimologia apelativului Zalmoxis provine din expresia dacică Zăul Mokşa, în sensul de divinitate stăpână a sufletelor celor decedaţi. Mokşa, mokîşa, ar proveni din expresia iniţială mo kî şa, lexeme care fac parte din vocabularul monosilabic primitiv pelasgo-ramano-dacic, în care mo înseamnă moarte, kî  înseamnă pământ, moşie, iar şa este sacru de la teonimul Dumnezeu din ramano-dacică adică Şău, Zău, Zeu. Aşadar, el exprima o ipostază a lui şău - ca zeu nenumit, ca divinitate stăpână a toate pe care le des-fiinţează şi pe care tot ea le-a înfiinţat în calitate de Gebeleizis  adică ge - pământ, bele -frumoasă, albă, bălană,  attis- atta is tată puternic, ca mamă şi tată în acelaşi timp, ca Părinte divin ceresc.
Herodot, din lipsa de informaţii directe a creat această confuzie care face din Zalmoxis, ca ipostază a divinităţii şi Zamolse, grecizat Zamolxis, ca preot genial dacoromân, omul care s-a retras într-o peşteră etc. etc. de unde şi faptul că ulterior exegeţii au interpretat a fi numele unei divinităţi ctonice, legate de lumea subpământeană unde ar merge sufletele celor decedaţi. Ori acestea merg în cer, sus pe tărâmul celălalt prin vămile văzduhului în al noulea cer, şi nu sub pământ. A se vedea Făt Frumos cel care l-a înlocuit pe călugărul luptător Cavalerul Trac, ori Cabir, care nu ajunge pe tărâmul celălalt coborând, ci zburând în văzduh, purtat spre înalt de calul fermecat ce mănâncă foc, ori de o pasăre măiastră, nu de vreo barcă a vreunui luntraş spre infern.
Iulian Apostatul, împărat şi filosof (331-373) scriind despre Traian, cel care a ocupat militar o parte, după unii doar a zecea, din Dacia nemuritoare, aminteşte lucruri semnificative: "Iar eu, O! Jupiter, zice Traian adresându-se zeilor, şi voi zei, primind de la început imperiul şi găsindu-l într-o stare de letargie, aprins înlăuntrul său de o tiranie destul de lungă şi în afară de năvălirile geţilor, am fost totuşi şi singurul care am îndrăznit să pornesc împotriva popoarelor de dincolo de Dunăre şi am subjugat poporul geţilor, cei mai războinici din câte au fost vreodată, nu atât  prin puterea trupurilor, cât prin învăţăturile lui Zamolxis, cel mai de cinste dintre ei, că nu vor muri, ci socotind că-şi schimbă locuinţa merg la moarte mult mai degrabă decât ar merge într-o oarecare altă călătorie. Şi eu n-am întrebuinţat pentru aceasta decât cinci ani".
A. Nour  face o binemeritată precizare: "geto-dacii mureau bucuroşi în luptă, fără teamă de moarte, dar nu aruncându-se în ce dintâi suliţă duşmană ivită în cale, fără nici o opunere şi veseli că scapă de viaţă. Ei luptau şi încă cu îndârjire, cu hotărâre, cu aprigă vitejie, fiindcă numai moartea dobândită prin această dârzenie era plăcută lui Zamolse şi deschidea poarta nemuririi." De aceea dacoromânii se bucurau la moartea şi plângeau la naşterea unui om. Această credinţă în nemurire avea adânci reflexe în viaţa de toate zilele a geto-dacilor. Austeritatea traiului cu masa frugală de lapte şi legume, lipsită de carne, cu locuinţa simplă până la sărăcia cea mai expresivă, cu ocolirea tuturor poftelor trupeşti, izvora, spune A. Nour, fără îndoială, din marea credinţă a  nemuriri sufletului. Altfel se negau pe ei înşişi. Trecerea la nemurire se făcea nu  prin rătăcire sub pământ, ca la egipteni şi asiro-chaldeeni, ci prin înălţare la cer, prin elevaţiune, precum Iisus. De aceea apostolului Andrei i-a fost atât de uşor să creştineze pe dacoromânii zamolsieni care aveau rădăcinile paleocreştine în credinţa lor.
  A. Nour identifica cinci concluzii demne pentru noi:
a. trimiterea solului la Zamolse nu este un sacrificiu în sensul chtonic, deci nu este un dar anticipativ pentru vreo rugăciune sau drept mulţumire pentru înfăptuirea unei dorinţe, ci o misiune către zeu a întregului popor, când cel trimis este zvârlit spre cer, nu în fundul pământului, ci împiedicat în vârful lăncilor de a mai atinge pământul.
      b. tunetele şi fulgerele din cer sunt un semn pentru cei de pe pământ că acolo, în împărăţia lui Zamolse, a năvălit un zeu străin şi duşman, contra căruia el se apără cu tunetele şi fulgerele sale, ajutat de săgeţile pământenilor; dacă zeul nu s-ar afla în cer, ci sub pământ sau în vreo peşteră oarecare, nu ne putem explica acest text precis al  lui Herodot;
c. Lipsa totală de ştiri despre ospăţurile orgiastice şi despre sărbătorile epifanice, atât de caracteristice şi de esenţiale în cultul lui Dionysos-Sabazius, este încă un indiciu că nu existau, astfel că nici raportul de dependenţă sau de contingenţă între religia tracilor (în general-n.a.) şi a geţilor, (în special - n.a.) nu putea să existe;
De asemenea, lipsa oricărui indiciu metempsihozic în concepţia nemuririi, atât de limpede definită de Herodot, este încă o dovadă că acest cult al lui Zamolse se menţine pe un plan de totală independenţă faţă de influenţele sud-mediteraniene, în marea lor majoritate chtoniene;
e. Astfel  fiind, religia geto-dacilor, aşa cum o înfăţişează textele analizate mai sus se dovedeşte a fi de cel mai pur caracter uranian, ca toate religiile nord-europene, total deosebită din acest punct de vedere de religiile sudului mediteranean, care sunt sau numai chthoniene ca a egiptenilor, sau o ţesătură de chthonism şi uranism ca a grecilor şi romanilor.
Reînviere nu exista în cultul lui Zamolse pentru ca dacoromânii nu ştiau ce este moartea, ei NU mureau, ci îşi slobozeau  sufletul din cătuşele trupului, se înălţau la cerul zeului ca într-o schimbare de locuinţă.
Viaţa se desfăşoară între cer şi pământ, iar dualismul aparent priveşte însă adevărul că numai cerul stăpâneşte pământul ca parte a unui întreg în tot cerul.
Aurora Peţan în comunicarea "Plăcuţele de plumb de la Sinaia - o sursă excepţională a istoriei şi civilizaţiei" aduce argumente în sensul că legea belasgină după care trăiau dacii ar fi Codul de norme elaborat de Zamolse-omulu samo lexis. Nu întâmplător aceste tăbliţe, la origine de aur, topite de regele României de atunci pentru a-şi construi Palatul Peleş cu legile lui Zamolse, au fost găsite la poalele Bucegilor sub Sfinx, nu departe de Vârful Omu şi de Peştera Ialomiţei. Ialomiţa, ca râu sacru, ca Iordan al dacoromânilor este apa sfântă pentru spiritualitatea zamolsiană dacoromânească. Copiile de plumb trebuie descifrate interdisciplinar urgent şi în totalitate pentru ca adevărul să fie adus la lumina culturii europene şi universale. În Delos, Opis (un alt nume dat Dianei) primise nişte tăbliţe de aramă de la hiperboreeni pentru a învăţa că după ce  sufletul a ieşit din trup coboară undeva într-un loc sub pământ necunoscut în care se vede palatul lui Pluton, nu mai mic decât cel a lui Joe. 5
6. Filosofia dreptului zamolsian se baza pe următoarele teze:
t1. Cauza este acel ceva din care se naşte ceva, înseamnă ceva de la care se porneşte.
        t2. Cauza primară este aceea din care se nasc toate celelalte.
        t3. Cauze secundare sunt acele care trimit la origine se afla în cauza primară, şi prin urmare, depind de ea.
t4. Orice mişcare este şi izvor al acţiunii, în cadrul căreia se disting şi obiectele neînsufleţite, chiar şi animalele care, în diverse chipuri, participă la calităţile şi operaţiunilor oamenilor, determinând ideea lor de bine şi frumos.  Astfel, prin aceste premise nu însemnă deloc că eu îmi iau ceea ce vreau, ci numai ceea ce  îmi este îngăduit de către toţi.
Aşadar, cer dimpreună cu strămoşi noştri ca să fie îngăduit.
i. Orice se întâmplă s-a iscat dintr-o cauză. Căci dacă nu s-ar fi ivit cauza, ar fi fost şi acum acelaşi lucru de mai înainte. Ceea ce este socotit  de către toţi a fi absurd din punct de vedere juridic şi pe bună dreptate.
ii. Nu este îngăduit progresul la infinit. De aceea orice raţiune de a filosofa corect este sigur înlăturată. Aşadar, după ce a atins apogeul, va fi oprit, deşi mintea, raţiunea lui, forţa, întreaga-i putere ar putea să funcţioneze mai departe. De aceea, chiar şi Cicero (De. N.D., lib III, p.61 şi urm.) afirma că dintre fleacurile naturii până  la cea mai înaltă perfecţiune a ei, apără ceea ce urmează să se nască.
Adică principiile: A. Primul a fost Dumnezeu, căci el a apărut înaintea tuturor. Zic Dumnezeu a fost unul singur şi făuritor al cerului şi al pământului şi semănător al tuturor lucrurilor, săditor şi hrănitor al tuturor: en to pan EN, căci ca unul care sare în ajutor, stând la îndemâna oamenilor, din ignoranţă, multe nume i s-au mai adăugat. Să socotim şi disertaţiunea lui Cotta şi a lui Maximus din Tyr: unicul Dumnezeu este înţelept, puternic şi dătător de fericire. Să luăm aminte: cei din tabăra scepticilor, cu Pyrrhonii în frunte, susţineau că atâta vreme cât nu poate fi văzut, nici auzit nu există: sigur că pentru filosofi este ruşine să (nu – n.tr.) te îndoieşti, de ce atunci nu s-ar îndoi şi cei care trăiesc la ţară (…). Cât de mult se îndoiesc ţăranii dacoromâni de toate cele, chiar fără a fi citit Glossa lui Eminescu zamolsianul care spunea: vreme trece, vreme vine, ce e val ca valul trece, de te-ndeamnă, de te cheamă, tu rămâi la toate rece, nu spera şi nu ai teamă...
B. Aşa stând lucrurile, rămâne de văzut principiul care urmează. Aşadar, nu încape îndoială că Dumnezeu domneşte peste toate cele care le-a creat, inclusiv peste cugetări.
C. Dumnezeu este acela care hotărăşte cu dreptate în această viaţă răsplăţile şi pedepsele oamenilor. Căci dacă Dumnezeu domneşte, dacă se îngrijeşte de oameni, este firesc ca binele să fie răsplătit cu cele bune, iar răul cu cele rele şi cu pedepse, chiar dacă uneori, mai târziu, totuşi, ele trebuie să fie. Să fie oare fundamentul zamolsian al filosofiei pedepsei în penal?
Dar aceste pedepse nu pot fi admise mai înainte de  fi fost cântărite faptele din punct de vedere al stăpânirii şi al perfecţiunii divine. Căci altminteri poate avea loc o perturbare a lucrurilor umane, a vieţii şi o confuzie imensă, având drept consecinţe pierderea încrederii în societatea umană, o degradare a neamului omenesc. De aceea Justiţia lui Jupiter, după cum o demonstrează antichitatea, este prezentă prin acel act de blândeţe (…).
D. Ideea perfectă a Dreptăţii Divine nu poate fi înţeleasă de mintea umană. Căci atâta vreme cât Dumnezeu este infinit, mintea noastră - după cum este ştiut - este finită, prin natura ei, ea nu este în stare să priceapă universalitatea ei.
E. După plecare din aceasta viaţă, pe toţi ne aşteaptă răsplăţi şi pedepse. Căci, după cum se vede, nici familia şi nici statul nu sunt întemeiate pe o raţiune justă, dacă în ele nu sunt prevăzute răsplăţi pentru fapte bune şi nu sunt impuse pedepse pentru delicte; tot astfel guvernarea divină a lumii şi a oamenilor este socotită nulă, dacă în ea nu se face deosebirea dintre faptele bune şi cele rele, între oamenii buni şi oamenii răi), în acea zi în care judecata va avea loc în faţa tribunalului divin. Ca să nu-şi piardă încrederea în speranţă, strămoşii noştri au făcut apel la superstiţii, ceea ce este nemuritor trebuie potrivit la ceva nemuritor.
Lundius extrage din înţelepciunea lui Zamolse preceptele zamolsiene:  p1. Pe primul loc este cinstirea lui Dumnezeu; p2. Să-ţi cinsteşti părinţii, p3. Să trăieşti în cinste: p4. Să nu faci rău altuia; p5. Să-ţi însuşeşti numai ceea ce este al tău, însemnând că trebui să dai fiecăruia ceea ce merită. 
Şi din aceste principii optime ale naturii se trag nu numai drepturile civile, ci şi acel drept pe care îl numim al popoarelor, adică al ginţilor - ridicând nivelul de afirmare de la cel inter-uman, inter-individual, la cel inter-neamuri, internaţional, cu totul distinct de dreptul civil sau de cel natural, cum spune Lundius.
Acum este de înţeles de ce dacii erau cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci. Cei trei înaintaşi ai noştri, Zeutas, Zamolse, Deceneu, constituie temeiul ca acele cuvinte scrise despre strămoşii noştri nu erau deloc întâmplătoare: Herodot în celebrele sale Istorii: Geţii sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci (IV, 93). Iată în ce mod sunt ei nemuritori. Ei nu (cred că) mor, dar cred că cei care au răposat, merg la zeul Zalmoxis; unii din ei dau acestui (zeu) numele Gebeleizis (IV, 94).
7. Prin urmare, analizând preceptele fundamentale ale filosofiei drepturilor omului, religia mileniului III, putem identifica originile înţelepciunii zamolsiene ca fundament al dreptului european contemporan.
Un loc deosebit de important îl are filosofia pedepsei la dacoromâni, care, după cum este ştiut, îi alungau din obşte, ceea ce însemna că le mai dea o şansa infractorilor, sau îi îngropau de vii. Nici judecătorii strâmbi nu mai aveau o soartă mai bună, gândindu-ne la reforma justiţiei de azi si la fenomenul corupţiei ca obiectiv de toleranţă zero, cel puţin programatic afişat în politică. Spectrul filosofiei dreptului din România reflectă oarecum pregătirea externă, influenţa germană, franceză, italiană, rusă, americană etc. şi nu în mod necesar necesităţile culturii naţionale, spiritului dacoromânesc la care să se adapteze ca o şcoala de filosofie a dreptului românească. Aşa cum remarca şi C. Rădulescu - Motru la începutul anului 1944, parcă tocmai acest filon intern lipseşte acum, ca şi atunci. În acest sens, cred că trebuie să ne aplecăm mai mult asupra înţelepciunii zamolsiene şi să o identificam în folclor, basme, proverbe, aforisme, cuvinte înţelepte din popor.
Astfel putem spune cu certitudine, iată filosofia dreptului proprie naţiunii noastre, iată de ce este ea aproape de spiritul românesc şi cel european deopotrivă. Parcă avem un fel de reţinere să ne întoarcem la originile filosofiei noastre. Nu mai este un secret faptul ca filosofia greacă este, provine din spaţiul de la nord de Dunăre de unde chiar grecii spun că ei au venit ca şi vechii elini, nici ca dreptul roman este vechiul drept din Carpaţi din primul val etrusc, cultura Vilanova, apoi de Eneia refugiat  de la Troia, constituită tot de tracodardano-dacoromâni, din care Eneea cu legile sale, prin Romulus şi Remus reface spiritul nostru, alături de vechiul strat extins în peninsula italică, tot de la Dunăre, cu un mileniu inaintea Romei,  pe fundamentul dreptului din Cele 12 table, aduse de vestalele de la Dunăre şi Carpaţi, cel care a influenţat întreaga lume euroasiatică şi africană.  Azi,  studiem filosofii ale dreptului la modă, ne raportăm la ele, în afara zamolsianismului autohton. Este ora renaşterii filosofiei dreptului autohton zamolsian. Ar trebui să afirmăm acest lucru cu tărie, este dreptul şi proprietatea noastră intelectuală, face parte din patrimoniul nostru cultural şi european, din marca de identitate europeană. Dialogul deschis, critic, comparativ şi creator cu celelalte şcoli moderne şi contemporane este util, vital chiar. Filtrul raţiunii şi cumpătarea în fapta românească trebuie sa fie privită prin prisma autohtoniei filosofiei dreptului european. Mihai Eminescu este în Glossa sa, ca şi în Luceafărul, unul dintre marii zamolsieni, poate cel mai mare.
Noi suntem acasă, strămoşii noştri sunt născători ai filosofiei dreptului european, avem înaintaşi recunoscuţi pe plan mondial, dar nu i-am cunoscut, nu i-am studiat. Nu am făcut decât să studiem şi să copiem pe alţii când rădăcinile lor,  ale altora sunt de fapt la noi. Dacă noi nu afirmăm acest lucru, dacă noi nu suntem în stare să eternizăm valorile acestei filosofii zamolsiene nu o vor face alţii care nu au interes în numele lor. Este de înţeles interesul unor cercetători autohtoni care afirmă existenţa unui vechi testament zamolsian dacoromânesc. El mai subzistă în folclorul românesc, în basmele iniţiatice precum Povestea porcului sau Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, în dansuri ancestrale precum Căluşarii, Ciuleandra cu profunde simbolistici iniţiatice. Sunt proiecte de cercetare şi redactarea unui Testament Zamolsian Dacoromânesc, ca o restituire a Cărţii de învătătură pentru dacoromânii cu vocaţie europeană. Cosonii dacoromâneşti de aur par mai presus decât simple monezi folosite în schimburile comerciale; după ultimile cercetări ele ar fi cărţi de înţelepciune dacoromânească cu pictograme-idei, astfel că o grămadă de cosoni de aur reprezintă o bibliotecă inestimabilă pentru înţelepţi şi nu o comoară banală cum o percep comercianţi.
Probabil că  istoria filosofiei, chiar şi cea a dreptului vor confirma existenţa celor trei titani înaintaşi şi atunci se vor remarca aceste adevăruri de către oamenii oneşti. Deocamdată, nici un dicţionar , nici o lucrare de sinteză nu se referă la acest lucru.  Nici din România, nici, poate, din lume. Este adevărat că, aşa cum cere Consiliul Europei  prin Recomandarea nr. 1283, din 1996, în art.1: popoarele au dreptul la trecutul lor (numai unele!), aşa cum, ele au dreptul să şi-l renege (adică tocmai originarii, autohtonii, mai ales noi, ca naţiune matcă a Europei!). 
Să încercăm să îi facem noi cunoscuţi prin filiala noastră, în ţara noastră mai întâi. Avem datoria morală la această restituire, să scriem în limba dacoromână, precum şi în alte limbi europene de circulaţie internaţională. Suntem datori pentru că zamolsianismul este în noi, în profunzimea gândului şi spiritul nostru pe care ni l-au lăsat părinţii din părinţi înainte de a aborda filosofia europeană ca stat în curs de aderare şi ca viitor stat membru plin al Uniunii Europene, ca dacoromâni cu dublă cetăţenie, românească şi europeană în acelaşi timp.
În primul trimestru al anului 2016 va apăra prima Revistă română de filosofie a dreptului sub semnul Gînditorului de la Hamangia,  care, sub egida asociației cu același nume, va dezvolta abordarea academică dacoromânească pentru o școală zamolsiană europeană.