DREPTUL UNIUNII EUROPENE. TEME IDENTITARE SI EXISTENTIALE de Dr. Valentin – Stelian Bădescu
"Limbajul este casa fiinţei noastre"
Martin Haidegger
"Dar în biserică vreau să găiesc cinci cuvinte cu mintea mea,
ca să învăţ şi pe alţii, decât zeci de mii de cuvinte ântr-o limbă străină"
1 Cor. 14,19
Abstract
1.Argumentum - lămurire
Din această perspectivă viitorul Uniunii Europene apare ca o problemă de încredere a statelor membre în capacitatea decidenţior unionali de a discerne între populism şi naţionalism versus valorile şi obiectivele Uniunii Europene iar România, în calitate de membră a UE, trebuie să aleagă pentru viitorul cetăţenilor ei între a fi doar o piață de desfacere, o neocolonie a cărei suveranitate este în mare pericol şi dorinţa de a fi un stat liber şi independent mai ales că procesul aderării României la Uniunea Europeană a fost unul îndelungat și, din punctul de vedere românesc, extrem de dureros. Contrar aparențelor, dorința României de intra în UE nu a fost o alegere proastă. Nici măcar nu cred că a fost o alegere. Pentru țară, atunci (și nici azi) nu exista alternativă viabilă. Privind retrospectiv, pare că a fost ieri. Dar ar trebui, poate, să ne amintim că drumul nostru spre binefacerile UE a început încă din 22 iunie 1995: data la care România a depus cererea oficială de aderare. Trăită atunci, părea o zi măreață. Părea un vis pe cale de a se împlini. Se năștea speranța că, în sfârșit, vom fi acceptați ca parte a elitei civilizate europene. Eram încrezători că, sprijiniți de celelalte state ale Uniunii, vom trăi și noi românii o viață ca în occident. Doar așa ni se promisese!
Dar UE nu s-a grăbit. Până la obținerea acordului de aderare (în martie 2007) a fost necesar să trecem dintr-un mileniu în altul. Au trebuit, deci, să se scurgă 12 ani. Pentru noi, grei. Spun ani grei deoarece au fost plini de renunțări și de compromisuri. Urmare a presiunilor directe sau indirecte ale celor ne promiseseră că le vom fi egali și îngenunchiați de condiționările organismelor financiare internaționale, timp de mai mult decât un deceniu, am fost martorii neputincioși ai propriei decăderi economice și sociale. Una fără de precedent. Am pierdut, într-o duzină de ani, mai mult decât într-un război!
În deceniul acela de zbuciumată așteptare, intervențiile străine infiltrate până în cele mai ascunse domenii ale economiei și ale socialului s-au înmulțit îngrijorător. Vă ajutăm!, ni s-a spus. Vă pregătim să ajungeți la nivelul necesar pentru a fi admiși afirmau ei în timp ce ne distrugeau economia și ne desființau armata. Urmările acestei ipocrite bunăvoințe, susținute furibund și rușinos de politicieni români inconștienți, privite azi prin perspectiva timpului și simțite prin realitățile din jurul nostru, apar ca fiind, fără de tăgadă, dezastruoase. Sunt voci care afirmă că ne-am plătit cu miliarde primirea în UE: cu contractul Bechtel (1,3 miliarde de euro pentru 50 Km de autostradă niciodată terminată); cu contractele EADS (peste o jumătate de miliard de euro fără a fi nici azi primiți în spațiul Shengen); cu vânzarea pe nimic a Petrom (întreaga exploatare, prelucrare și comercializare a petrolului și gazelor românești); prin cumpărarea celor două fregate britanice (în stadiul de fier vechi, plătite ca noi – nouțe și apoi modernizate tot pe banii noștri); cu miile de privatizări (a se citi: vânzări pe nimic) în beneficiul unor firme aparținând acelei Uniuni binevoitoare. Bunăvoință care a demolat până la temelii economia autohtonă.
Poate mulți mă vor contrazice. Și este dreptul lor s-o facă. Dar acum, după trecerea a două decenii, se vede tot mai clar că principalul obiectiv al decidenților din cadrul UE a fost ca, în momentul aderării, România să nu mai poată reprezenta un concurent serios în niciun domeniu. Și, indubitabil, să devină și să rămână apoi doar o piață de desfacere. În final, urmând să ajungă, la propriu, un fel de neocolonie europeană, un stat în genunchi, din exploatarea căruia să se scoată, fără nici un risc, tot ceea ce se putea scoate. Până la completa sa secătuire. Din poziţia de adept al teoriei conspireţiei cred că acesta a fost planul iar planul, dacă acesta a fost, a reușit pe deplin. Azi, la 10 ani după aderare, România nu mai are aproape nimic al ei. Nici măcar suveranitatea! Și, ca bonus, a pierdut și speranța că va ajunge, în viitorul previzibil, la nivelul țărilor dezvoltate din Uniunea Europeană. De ce? Pentru că vizionarii Comisiei Europene au acceptat dezvoltarea Uniunii cu mai multe viteze. Mai pe înțelesul tuturor, cei săraci (sau aduși în starea de sărăcie) vor rămâne tot săraci, iar cei bogați (sau îmbogățiți și pe spinarea celor dintâi) vor deveni și mai bogați. Prin urmare, era spulberată una din principalele rațiuni ale dorinței de aderare ce a animat statele est-europene (inclusiv România): speranța că vor fi sprijinite să depășească fără suferință etape dureroase previzibil de parcurs; să atingă cu efort propriu dar și alături de prieteni de nădejde, nivelul de dezvoltare și de trai din occident. Vestea că vom rămâne tot săraci vine în momentul în care, din cauza efectelor spolierii economice și a decăderii drastice pe plan social, aproape un sfert din forța de muncă tânără a țării a luat drumul pribegiei.
Practic, în afara faptului că ne-au plecat semințele viguroase necesare cultivării unui viitor sănătos, nu mai avem economie națională, nu avem bănci românești, nu ne mai aparțin bogățiile subsolului și ale solului. Legislația, bugetul, armata sau deciziile politice naționale importante, nu mai sunt subordonate intereselor românești. Mai nou, până și guvernul este fabricat și trimis gata ambalat de la Bruxelles! Direct sau indirect suntem supuși unei presiuni permanente care ne obligă la subevaluarea și în unele situații la negarea totală a valorilor naționale, a tradițiilor ori a personalităților istorice proeminente. Locul rămâne gol. Încet, dar sigur, istoria unui vechi popor european devine vidă! Vrem – nu vrem, am ajuns în jalnica stare de a fi un stat condus (pe față, fără pic de jenă!) aici, acasă, de ambasadorii marilor puteri acreditați la București. În plus, pentru ca orice urmă de optimism să se spulbere, constatăm că Uniunea Europeană, ca instituție suprastatală, se dovedește incapabilă să administreze egal, în folosul tuturor popoarelor componente, provocările momentului. Se păstrează și se întărește climatul nonlucrativ al impunerii voinței câtorva ”aleși” și al împărțirii celor încă 28 de țări în state de prima, de a doua sau de a treia mână.
Egalitatea și democrația promise inițial, dezvoltarea durabilă a tuturor cu contribuția tuturor, s-au probat a fi simple lozinci, niște deziderate niciodată atinse și aparent tot mai îndepărtate.
O altă probemă care mă frământă, mai este unită Uniunea Europeană? Cu regret o spun dar, în ciuda denumirii sale,Uniunea dovedește a nu fi unită. Analizate, dramaticele evenimentele sociale și economice recente care au zguduit UE, inclusiv modul de abordare a fenomenului migrației de populație dinspre țările afectate de ”primăvara arabă” și de genocidul din Siria, conduc spre concluzia lipsei de unitate. Sunt tot mai multe vocile care afirmă că UE reprezintă doar o fantezie, o dorință niciodată împlinită, un semieșec. Unii cad în extremă, considerând-o ”un amalgam de legi, unde tot ăia mai mari, îi sug pe ăia mai mici”. Dacă nici unită nu este, ce mai înseamnă UE! UE înseamnă un aquis de legi, făcute în folosul corporaţiilor transnaţionale ale căror interese la apără şi le promovează. In paralel cu situatia economică se doreste o amestecare de naţiuni, în care să se piardă identităţile naţionale, tradiţiile, concepţiile, iubirea de patrie, educaţia, bunul simţ, raţiunea, iubirea, familia, etc. Când toatea astea nu mai sunt, apare o societate anarhică, cu legi anarhice, impotriva firii umane, iar atunci se poate vorbi de decăderea condiţiei umane, la un stagiu ameninţător de periculos. Alții, cum ar fi ziariștii publicației poloneze ”Gazeta Wyborcza”, se întrebau încă din urmă cu câțiva ani dacă mai putem, ori nu, avea încredere în Uniunea Europeană. Țările componente ale Uniunii, noi cei douăzeci și opt, trăim practic în lumi cu totul diferite, avem interese diferite (uneori contradictorii) și, ceea ce este mai grav, ni se permite de către administrația suprastatală europeană să dispunem în proporții diferite de viitorul nostru.
Aşa după cum se ştie un stat suveran are anumite condiţionări ale existenţei sale, anumite elemente esenţiale necesare bunei funcţionării, bunei cuvernări cum se spune astărzi în documentele programatice emanate de la Buxelles. Unul dinte aceste elemente fundamentale este armata, puterea militară. În cazul nostru poate părea ilogic, dar Uniunea Europeană, însumând o populație de peste o jumătate de miliard de oameni, posedând 28 de armate naționale în interiorul său (unele posesoare de arme nucleare), nu dispune de o forță militară a sa. Din punct de vedere al protecției militare proprii, Uniunea este adiacentă unei alianțe transatlantice, NATO. O alianță condusă din afara Europei, și ale cărei interese strategice nu întotdeauna corespund cu cele ale popoarelor europene. UE și NATO sunt două entități complet distincte. Ele colaborează birocratic, pe baza unor parteneriate, dar NATO nu reprezintă și nu poate reprezenta în nici un caz ”brațul înarmat al Europei”, forța militară palpabilă a Europei, cu comandă și obiective proprii – o forță de descurajare unică, aparținând continentului unit. Chiar și europeanul de rând este conștient că deși este o alianță militară cu largă participare europeană, NATO, în esența sa, înseamnă puterea SUA. Creierul, organul care decide și comandă întreaga gamă a acțiunilor acestui extrem de complex trup multinațional, este politica SUA. Prin urmare, obiectivele strategice ale NATO sunt subordonate direct, nemijlocit, numai și numai intereselor SUA. Ar fi o imensă naivitate să credem altfel. Realitățile enumerate mai sus dar și multe altele, cum ar fi pericolul iminent al desprinderii şi al alor state din Uniune, cu perspectiva efectului domino, tratamentul tot mai evident preferențial al unor țări în defavoarea altora, invocarea solidarității numai atunci când este vorba de apărarea intereselor celor mari, corupția și birocrația de necontrolat care înflorește la Bruxelles (numai Comisia UE are azi 54.000 de funcționari!) etc, conturează, în mod logic, întrebarea: Câtă încredere se mai poate avea în Uniunea Europeană? Și, ca o consecință directă pentru noi: Care va fi viitorul României? Vom încerca răspunsuri în secţiunea următoare, dar vă averizăm că ne desprindem de postura unui om obişnuit cu de toate şi vom prcede la o analiză pragmatică în cadrul căreia vom avea în vedere, în cuvinte cheie, ordinea juridică, simplificarea dreptului prin tehnicitatea şi accesibilitatea actelor legislative întrucât dreptul, mai ales cel european a devenit tot mai inacesibil şi de neînţeles chiar şi pentru speciaţiştii săi.
2. Dreptul Uniunii Europene la confluenţa dintre tehnicitatea şi accesibilitatea normelor juridice
În spațiul de acțiune al Marelui Sistem de Drept Romano-Germanic, legislația este mijlocul prin care Statele disciplinează, în dimensiunile sale ample, comportamentul persoanelor care își organizează și desfășoară activitatea pe teritoriile lor. Pentru ca relațiile sociale să se poată dezvolta în coordonatele trasate de o politică legislativă coerentă, se impune o conduită predictibilă a tuturor partenerilor sociali, conduită care nu poate fi stabilită decât printr-un cadrul legislativ bine conturat. Ca o condiție sine qua non, prealabilă oricărei alte cerințe de conformare față de o voință, inclusiv a unui partener social cum este Statul, se impune exteriorizare respectivei voințe. Iar, în situația dată, singura modalitate acceptabilă de exteriorizare este prin intermediul unor norme juridice ce pot fi respectate cu convingere și aplicate cu determinare doar dacă sunt produsul unei exprimări coerente, cu un înalt potențial de receptare. Obiectivele politicii legislative, prezumate a fi superioare din punct de vedere conceptual, se traduc în adevărate imperative, prin intermediul actelor normative care dau expresie modului în care suprastructura statală înțelege să proiecteze construcția complexă a societății.
Mecanismele prin care relațiile sociale sunt consolidate, în prezența unui edificiu normativ optim, trebuie să fie gestionate, încă din fazele incipiente ale proiectului, de Legiuitor, cu maximă vigilență, el fiind Arhitectul societății. Beneficiarii acestei construcții de proporții sunt dependenți de durabilitatea sa, consecințele responsabilității asumate de Legiuitor urmând a se regăsi inclusiv în cel mai reprezentativ și concret indicator social, cel reprezentat de bunăstarea destinatarilor normei juridice, circumscrisă securității juridice a unui națiuni. Mesajul normativ; conjugare tehnicii legislative în limbajul juridic Este de neconceput o incapacitate de comunicare a mesajului normativ, Legiuitorul fiind condamnat la dezvoltarea continuă a unui limbaj cât mai apropiat de perfecțiune și în profunzime racordat la nivelul de percepție al destinatarilor. Desăvârșirea dreptului, în accepțiunea sa de valoare superioară, nu poate, la rândul său, să fie concepută fără un acces total, sub toate aspectele, la normele în care orice Stat își ancorează justiția. Cum, odată cu orice mare putere vine și o responsabilitate proporțională, sub imperiul acestei constrângeri nobile, este conștientizată dependența față de abilitatea, intuiția și de cunoștințele redactorilor actelor normative, legiferarea nefiind exclusiv o știință ci, într-o oarecare măsură, o artă.
Geneza eforturile realizării unei rigurozități în exprimarea legislativă ne trimite în secolul III e.n., la Ulpian care, în Legile 1 și 52 face precizări despre regulile de concepere și edictare a normelor juridice. Acest exemplu, nu este unul izolat, putând fi completat, cu ușurință, prin adăugarea operei monumentale a lui Iustinian care, în secolul al VI-lea e.n., în al său Corpus juris civilis, la Titlul XVI din Digeste, denumit De verborum significatione, stabilește reguli de redactare corectă a textelor legale. Se cuvin a fi totuși menționate și reglementările aparținându-i lui Montesquieu, din faimoasa sa lucrare De l’Esprit des lois, apărută la sfârșitul anului 1748, a cărei a XXIXa Carte este chiar intitulată reprezentativ Despre modul în care se elaborează legile.
În România, în cuprinsul lucrării sale din anul 1907, Essai sur une theorie generale des droits eventuels, Nicolae Titulescu, unul dintre puținii autori antebelici preocupați de tehnica legislativă, subliniază, într-o manieră foarte actuală, că aceasta, prin procedee specifice încearcă să cuprindă realităţile vieţii sociale, în construcţii și principii susceptibile să îmbrăţișeze și situaţiile ca și nevoile noi ale vieţii sociale. În prezent, sub presiunea unui adevărat labirint legislativ, devine mai stringentă ca oricând necesitatea dezvoltării unui limbaj juridic care să evolueze în direcția asigurării proprietăţii, clarităţii și conciziei, date fiind dezideratele unificării, specializării și modernizării legislative.
Caracterul plurifuncţional și pluridimensional al limbajului juridic impune luarea în considerare a diverselor sale nivele, fiecare reprezentând un anumit tip de discurs: legislativ (normativ), judiciar (al instanțelor), contractual (al convențiilor), doctrinal (al jurisprudenței). Din prisma importanței majore a funcției sale sociale, mesajul normativ al Legiuitorului este obligatoriu a fi exprimat într-un limbaj juridic care să nu lase loc inaccesibilității, pe niciun palier. Desprinsă fiind caracteristica de monolog a comunicării de tip juridic normativ, realizată prin intermediul textului legislativ, cercetarea limbajului juridic s-ar putea face dintr-o perspectivă acțională, în care atenția s-ar concentra exclusiv asupra polului emiterii și a acțiunii de codare a mesajului. Nimic nu ar fi mai eronat, dată fiind primordialitatea destinatarului comunicării obiectivului de politică legislativă transpus în actul normativ emis.
Premisele de la care pleacă orice demers de elaborare a unui limbaj juridic adecvat trebuie să fundamenteze un echilibru constant și stabil între tehnicitate și accesibilitate, fără a se abate însă de la transparența care intra în conflict cu o cantitate excesivă de legi și cu ambiguitatea acestora. Netransparența și supraabundența corpului de legi duc la o insuficientă aplicare, la imposibilitatea aprecierii, acceptării reale a normelor, rezultând o dorință redusă de supunere față de acestea. Și, cum rațiunea de a fi a oricărui act normativ este ca destinatarul său să manifeste obediență față de prescripțiile normei, este în interesul Legiuitorului să facă eforturi ca limbajul de comunicare să fie cel mai facil de receptat. Este cvasi-unanima opinia conform căreia dominanta actelor normative este însăși ubicuitatea obligativității de a le respecta, funcție ce determină limitarea Legiuitorului la o comunicare în cadrul restrâns al unui discurs cu o maximă finalitate practică. Textele legislative trebuie percepute drept enunțuri date ca Adevăr, în lipsa acestei caracteristici, destinatarului normei neputându-i-se pretinde o anumită conduită, uneori chiar sub amenințarea constrângerii.
Trebuie precizat de această dată că, trăsăturii de unicitate a Legislativului în emiterea actelor normative îi corespunde o lipsă de omogenitate a destinatarilor normei, mai ales din perspectiva capacității diferențiate de receptare a mesajului normativ. Respectă dreptul unional aceste cerinţe, există o estetică a ordinii juridice a Uniunii europene, oare în complexitatea sa mai corespunde dezideratului simplificării şi simplicităţii?
3. Estetica dreptului Uniunii Europene
3.1. Chestiuni precizatoare privind estetica
În dicționare, estetica este definită drept studiul filosofic al frumuseții și bunului gust, fiind considerată strâns legată de filosofia artei. În alte lucrări enciclopedice, estetica este definită ca fiind strâns legată de aspecte artistice sau de alte aspecte ce au o aparență plăcută. Iată că deja, din câteva definiții, am strâns mai multe noțiuni pe care le putem analiza, cum ar fi arta sau bunul gust ori aparența plăcută. Este interesant de analizat cum ar putea fi circumscrise asemenea noțiuni ideii de drept. Dreptul a fost considerat, la rândul său, cel puțin în literatura anglo-saxonă, drept un demers estetic. În același sens, se arată că în studiul practicii juridice se regăsesc anumite calități asociate cu autoritate și rațiune. Dreptul însă a fost definit și din perspectivă pur juridică. Astfel, dreptul obiectiv poate fi definit drept ansamblul normelor juridice integrate în acte normative ce reglementează raporturile sociale, raporturi generate de însăși scopurile generale ale vieții sociale, pe orice de evoluție. Alți autori au considerat că dreptul trebuie definit ca un ansamblu de norme de conduită generale, abstracte, impersonale, provenind de la autoritatea publică, învestită cu împuterniciri de reglementare juridică sau ca norme provenind din hotărârile individuale ale autorităților judiciare. În fine, definirea dreptului reprezintă un demers dificil de realizat, deoarece fenomenul juridic este influențat de mai mulți factori, cum ar fi factorul istoric, politic, economic, moral, religios etc. Din aceste definiții, putem extrage câteva aspecte esențiale: dreptul poate fi considerat un ansamblu de norme, deci un complex de reguli, care interacționează intra-sistemic, dar și inter-sistemic, unde transferul dreptului implică adoptarea unei norme juridice, instituții sau doctrine de către un alt sistem. Totodată, dreptul constituie un cadru referențial, în interiorul căruia sunt aplicabile condiționări sistemice. Cu alte cuvinte, în sistemul dreptului, există reguli și norme impuse de acest sistem, iar condiționările acestuia ne permit o analiză științifică riguroasă, care poate cuprinde inclusiv aspecte privind estetica dreptului.
Dreptul nu este numai ştiinţă şi tehnică, ci şi artă oglindit în operele artistice fiind considerat o artă care cuprinde: arta de a legifera sau arta de a sfătui un prejudiciat, oferindu-i căile optime și eficiente de satisfacere a nevoilor sale legitime. În același sens, în doctrină s-a arătat că dreptul este o artă, care presupune eforturi din partea legiuitorului, a judecătorului ori a procurorului sau avocatului, iar montajul artistic al dreptului nu poate fi separat de știința dreptului. Față de cele arătate mai sus, este interesant de observat care este legătura dintre drept și artă. Pentru a putea aprecia în mod obiectiv o asemenea legătură, credem că este necesar să vedem cum se poziționează cele două elemente – dreptul și arta – unul față de celălalt. De altfel, în literatura de specialitate s-au trasat și alte paralele între artă și drept, din perspectiva esteticii, acestea fiind analizate în corelație cu filosofia, literatura sau muzica, iar estetica fiind utilizată într-o abordare pluralistă a dreptului.
În principiu, noțiunea de artă cuprinde generic lucrările artistice ale diferiților autori, fie ele picturi, sculpturi, literatură, muzică etc. Dacă analizăm câteva dintre operele de artă cunoscute publicului, vedem că fiecare dintre acestea încorporează norme, reguli, deci utilizează, chiar dacă uneori doar generic, instrumentele dreptului. Spre exemplu, cele mai cunoscute lucrări muzicale sunt supuse unor reguli de notare sau transcriere. Desigur, o critică la adresa afirmațiilor anterioare ar putea fi aceea că simpla transcriere a sunetelor nu poate constitui o regulă care să se aplice muzicii sau sunetelor. Fără îndoială că așa este, dar sunetele la rândul lor sunt supuse unor reguli naturale, care determină o anumită frecvență, cum ar fi percepția auditivă a octavelor, care dintr-o anumită perspectivă, sunt percepute auditiv similar. În același sens, putem să ne reamintim faimoasa replică a lui Beethoven, la afirmația unui violonist care evidenția dificultatea pasajelor de vioară din lucrările sale - în care cel dintâi arăta că nu-i pasă de dificultatea piesei, câtă vreme „spiritul” îi vorbește și el compune, ceea ce indică o sursă externă de reguli și comandamente, care amintește de preceptele dreptului natural. Astfel, ascultarea aceasta presupune reguli, deci norme.
Același aspect îl regăsim și în scrierile marelui W. Goethe. Astfel, când Faust încearcă să determine natura lui, acesta răspunde că este o parte a puterii care vrea răul și înfăptuiește binele. Legături între estetică și drept găsim și în alte opere literare, cum ar fi cunoscuta parabolă scrisă de Franz Kafka – „În fața legii”, parabolă care evidențiază accesibilitatea legii și modificarea limitelor legii ca urmare a modificărilor psihologie asupra indivizilor. Regăsim în această lucrare simetrie și antiteză, ca un efect al interacțiunii dintre cultura juridică externă, a publicului larg și cultura juridică internă, a operatorilor dreptului. Omul simplu dorește accesul la lege, fiind cu fața către aceasta, iar paznicul, care are acces la lege, este îndreptat cu fața către om, dar cu spatele către lege. Din nou, reguli și norme care reglementează conduite. În pictură și în sculptură apreciem că nu mai este necesar să detaliem foarte mult în vederea identificării unor norme sau reguli. Este suficient să ne aducem aminte de lucrările lui Leonardo da Vinci sau de sculpturile realizate de Michelangelo. În acest sens, trebuie doar să amintim faptul că în cazul cunoscutei sculpturi „David” din Florența, Michelangelo considera că a eliberat din marmură esența care a existat întotdeauna în interiorul său. Dar această esență era la rândul său condiționată de legi universale și apriorice, care amintesc de aceleași principii ale dreptului natural. Din cele arătate mai sus, rezultă că dreptul, chiar dacă într-o formă generică, se regăsește în toate operele artistice, fiind recunoscut faptul că în fiecare dintre aceste opere, cauzele și efectele descrise sau vizualizate sunt guvernate de seturi de reguli. Desigur, apropierea de principiile dreptului natural este evidentă, având în vedere că majoritatea operelor artistice au ca fundament declarat revelația. Estetica s-a regăsit în esența dreptului în forme rudimentare încă din antichitate.
3.2. Studiul esteticii în dreptul Uniunii Europene
Dreptul se regăsește pretutindeni în artă, însă trebuie să analizăm dacă în dreptul unional se regăsesc noțiuni sau elemente de estetică. Cum ar putea fi definită însă sintagma „estetica dreptului unional”. Pentru a putea defini o asemenea noțiune, credem că este necesar să avem în vedere comunicarea dreptului european și percepția acestui drept sui generis. Astfel, este important modul în care dreptul este comunicat, prin intermediul izvoarelor materiale și izvoarelor formale, precum și modul în care acesta este perceput, atât de către indivizi, cât și de către autoritățile statale, având în vedere că dreptul este un produs social, care nu poate fi disociat de viața socială a omului. Dreptul poate fi analizat ca întreg, dar are de asemenea și unele proprietăți specifice, sistemice, care îi aparțin, asemenea proprietăți fiind diferite de proprietățile părților ce îl compun. Putem în această situație să definim estetica dreptului ca fiind studiul filosofic al sistemului dreptului, punctat de cercetarea elementelor care fac acest sistem să aibă o aparență dezirabilă față de destinatarii normelor juridice, facilitând astfel receptarea și acceptarea acestor norme. În aceste condiții, apreciem că este necesar să diferențiem între cele două diviziuni fundamentale ale dreptului, pentru a putea analiza în mod corespunzător posibilitatea existenței unei estetici a dreptului. Cele două mari diviziuni, dreptul public și dreptul privat sunt la rândul lor tributare principalelor curente ale dreptului, respectiv dreptul natural și pozitivismul juridic.
În literatura juridică anglo-saxonă, unii autori au stabilit de asemenea corelații între principalele școli ale dreptului, precum dreptul natural sau pozitivismul juridic și estetică. Astfel, estetica dreptului apare strâns legată de școlile dreptului, alăturându-se astfel culturii juridice, care la rândul său, constituie un concept ce poate fi raportat la evoluția acestor școli. În cadrul dreptului natural, care înglobează principii perene și apriorice, putem să considerăm că estetica dreptului se regăsește însăși în aceste principii, având un izvor divin sau cel puțin aprioric existenței societății, astfel încât existența unei asemenea estetici nu trebuie dovedită. Dacă dreptul conține reguli imuabile, care provin de la o sursă externă și sunt dezvăluite prin cunoaștere sau revelație, este clar că acestea conțin și elemente de estetică a dreptului. În acest sens, putem să amintim opinia lui Aristotel, care considera că legile eterne se deteriorează prin aplicarea lor pământeană. Fără îndoială că, în forma lor inițială, caracterizată printr-o perfecțiune mai degrabă ideatică sau conceptuală, aceste legi cuprindeau și elemente de estetică. În cazul pozitivismului juridic, lucrurile trebuie abordate ușor mai nuanțat. Astfel, de la pozitivismul clasic și până la utilitarism, estetica nu pare a fi un element esențial al regulilor și normelor. În cadrul legilor naturale, estetica poate fi considerată fiind înglobată direct în esența acestora. În cazul pozitivismului juridic, estetica normelor și regulilor poate fi considerată drept un efect al acestora sau poate fi considerat un instrument care să asigure o mai bună comprehensiune a normelor dreptului. În teoria comunicării dreptului, enunțată de N. Luhmann, se arată că mesajul juridic trebuie să fie înțeles, dar și acceptat. În asemenea condiții, este lesne de înțeles că un mesaj care are o aparență plăcută, deci dă naștere la o senzație perceptivă plăcută are mai multe șanse să fie receptată și acceptată în mod corespunzător. Astfel, estetica mesajului juridic poate contribui în mod esențial la clarificarea și acceptarea acestuia de către destinatari.
Așa cum vom arăta în continuare, dincolo de limita exterioară a mesajului juridic, începe zgomotul juridic. Mesajul juridic și zgomotul juridic reprezintă elemente esențiale în analiza prezentei lucrări. Astfel, comunicarea juridică trebuie să fie eficientă. Ar fi de dorit ca această comunicare să fie și armonioasă. Credem că în comunicarea dreptului, cercetătorul trebuie să aibă în vedere nu numai eficiența juridică, ci și estetica dreptului. În considerarea acesteia, putem avea în vedere dreptul roman, care reprezintă un vârf al esteticii juridice, datorită atât semanticii, cât și lingvisticii juridice, care i-au servit drept sprijin de-a lungul timpului. Încă din acea perioadă, cunoașterea legii era considerată esențială pentru dezvoltarea sistemului dreptului, iar implicațiile directe și indirecte ale cunoașterii legii sunt de natură să producă un impact social puternic. Cu titlu de exemplu, menționăm că, deși Legea celor XII Table a fost inițial făcută publică pentru o scurtă perioadă de timp, prevederile sale au rămas în conştiința oamenilor o perioadă îndelungată, conferind într-o anumită măsură certitudine legală.Așa cum arătam în secțiunea anterioară, zgomotul juridic este o componentă a mesajului juridic, care se diferențiază de informația juridică prin faptul că nu ajunge la destinatar. Informația care nu este procesată de către receptor este neinteligibilă pentru destinatar și considerată ca atare, zgomot juridic.
Zgomotul juridic apare când mesajul juridic depășește capacitatea receptorului de a decodifica mesajul integral. Rezultă că pentru a putea asigura o comunicare eficientă, caracterizată prin transmiterea și decodificarea integrală a mesajului juridic, zgomotul juridic trebuie să nu existe. Analiza mesajului juridic, a informației juridice și a zgomotului juridic reprezintă deziderate deosebit de importante pentru cercetarea dreptului ca instrument de comunicare, mai ales având în vedere că efectele comunicării dreptului se răsfrâng atât direct, cât și indirect asupra societății. O cauză importantă a zgomotului juridic o reprezintă inflația legislativă. În general, inflația este caracterizată ca o creștere continuă a prețului bunurilor și serviciilor.
În mediul legislativ, inflația legislativă se caracterizează prin creșterea necontrolată a fluxului actelor legislative. Această inflație presupune totodată un flux compus din trei categorii de acte normative: cele necesare dezvoltării societății, care nu constituie inflație legislativă, cele utile dezvoltării societății, care deși nu sunt necesare, pot contribui la eficiența socială și cele care exced necesității și utilității sociale, care constituie inflație legislativă. În mod evident, inflația legislativă este specifică doar comunicării formale a dreptului, nu și comunicării materiale. Mijlocul cel mai comun prin care apare inflația legislativă este unul paradoxal. Ca urmare a edictării normelor juridice, gradul de entropie informațională a societății crește. Această creștere este potențată și de ambiguitatea unor termeni și norme de conduită, care conduc uneori la practici neunitare. În această situație, legiuitorul intervine să clarifice situațiile juridice apărute, de regulă prin intermediul interpretării autentice, care are scopul de a reduce entropia. Din nefericire, aceste intervenții clarifică o situație, dar pot determina ambiguități în cazul altora, ceea ce determină la rândul său alte intervenții legislative. Suma acestor intervenții legislative conduce la inflație legislativă. Inflația legislativă este strâns relaționată și cu poluarea legislativă, cu precizarea că cele două diferă, având în vedere că inflația legislativă trebuie analizată din perspectiva emitentului, pe când poluarea legislativă prezintă relevanță din perspectiva receptorului. Astfel, vom putea defini inflația legislativă drept excedentul de informație legislativă, transmis de către emitent către receptor, care nu are nici caracter necesar și nici caracter util. Continuând, vom putea defini poluarea legislativă activitatea care produce un excedent de informație juridică ce depășește capacitatea receptorului de a o disemina și interpreta. Vom numi acest excedent de informație juridică, zgomot juridic. Diferența dintre cele două noțiuni poate fi evidențiată și prin faptul că zgomotul juridic se pierde cu ocazia decodificării, fiind acea cantitate de informație care-și pierde acest atribut, deoarece depășește capacitatea receptorului de a o decoda, pe când surplusul de informație inutilă și nenecesară este procesată de către receptor și transmisă către destinatar, dar nu servește eficienței sociale. Efectul nociv al inflației legislative constă pe de o parte faptului că determină o parte din informație să se transforme în zgomot juridic, deoarece din punct de vedere cuantificabil, surplusul de informație suprasolicită capacitatea receptorului de decodificare, iar pe de altă parte, încarcă sistemul destinatarului cu informații inutile.
O importanță deosebită în cadrul analizei comunicării dreptului o constituie modul în care mesajul juridic produce efecte asupra societății. Astfel, putem diferenția între efecte actuale, prezente și efecte dezirabile. Cu alte cuvinte, este necesar să analizăm care sunt cauzele care determină o comunicare defectuoasă a dreptului, dacă aceasta există și în ce fel efectele acestei comunicări pot fi atenuate. Mai mult decât atât, având în vedere relația dintre abordarea subiectivă și abordarea obiectivă a dreptului, apreciem că efectele pot fi reprezentate diferit, atât în funcție de curentul de drept aplicat modelelor de comunicare, cât și în raport de ramura dreptului în care se aplică principiile enunțate în primul capitol. Efectele comunicării dreptului trebuie clasificate și în efecte reale ale comunicării dreptului și efecte percepute ale comunicării dreptului, având în vedere că nu întotdeauna destinatarii comunicării percep în mod integral mesajul. Efectele negative ale comunicării dreptului, din perspectivă abstractă, privesc modul de transmitere a informației juridice. Înainte de a analiza efectele negative ale comunicării dreptului în mod concret, este necesar să observăm care ar putea fi cauzele care să determine asemenea efecte negative. În primul rând, calitatea semnalului juridic trebuie să fie la parametri ridicați, pentru a asigura o inteligibilitate a mesajului juridic. Dacă acest mesaj nu este inteligibil, atunci sunetul juridic transmis de către emitent devine zgomot juridic pentru receptorul care nu va ști cum să interpreteze semnalul juridic transmis. Evident că, aflându-ne în domeniul dreptului, faptul că avem de-a face cu mesaje juridice reprezintă un adevăr axiomatic, care nu necesită o demonstrație logică, iar acest adevăr este cunoscut atât de emitent, cât și de receptor. Astfel, calitatea semnalului juridic determină posibilitatea transformării mesajului juridic în zgomot juridic. Calitatea semnalului juridic poate fi analizat și din perspectiva esteticii dreptului. Estetica dreptului în contextul sistemului legislativ românesc Complexitatea deosebită a sistemului legislativ actual determină o adevărată inflație legislativă. În literatura de specialitate s-a remarcat pe drept cuvânt faptul că proliferarea normelor juridice a condus la o veritabilă suprasaturație legislativă. Cu toate acestea, unii autori au arătat că în privința științei în general, aceasta este orientată mai degrabă spre parcimonie și nu spre simplificare, deoarece paradigmele prezentate de parcimonie apar ca fiind plăcute și pot fi descrise, contribuind la stabilitate și previzibilitate, pe când ceea ce este foarte simplu sau foarte complex apare ca fiind neplăcut, indezirabil.
Iată deci o primă legătură între estetică și simplificarea dreptului. Așa cum arăta autorul menționat, ceea ce este deosebit de complex apare ca fiind indezirabil. În procesul comun de asimilare a informațiilor, percepția joacă un rol important, iar prima lege a percepției, respectiv legea bunei forme care la rândul său este o particularizare a legii universale a organizării. Potrivit acestei legi a percepției, elementele câmpului stimulator extern vor tinde să se unească într-o structură ireductibilă. Astfel, elementele externe care compun realitatea legislativă externă a individului vor fi percepute ca un întreg ce nu va putea fi redus la părțile sale componente. În atare condiții, inflația legislativă este de natură a afecta modul în care sunt percepute normele juridice, iar mesajul juridic, caracterizat printr-o complexitate deosebită, atât calitativă cât și cantitativă nu va putea fi înțeles de către destinatarul normei juridice. Prin urmare, simplificarea sistemului legislativ este imperios necesară pentru a putea asigura inteligibilitatea mesajului juridic. În literatura de specialitate se arătă că mesajul juridic trebuie să fie nu numai înțeles, dar și acceptat.
În asemenea condiții, un asemenea mesaj trebuie să îndeplinească minime condiții de estetică pentru a putea fi acceptat de către individ, în calitatea sa de destinatar al dreptului, iar un mesaj deosebit de complex, care include multiple norme juridice, uneori contrastante este de natură a favoriza un răspuns negativ din partea destinatarului normei juridice. Complexitatea actuală a sistemului legislativ produce și alte efecte secundare care sunt de natură a cauza probleme în receptarea dreptului. Ambiguitatea și incoerența sunt două asemenea efecte secundare nefaste. Astfel, multitudinea de prevederi legislative care în anumite cazuri se suprapun, parțial sau integral sunt de natură să producă veritabile confuzii la nivelul destinatarilor dreptului. Complexitatea deosebită a acestor prevederi legislative, tehnicitatea excesivă, trimiterile în cascadă la diferite norme juridice în cadrul aceleiași legi sau în textul altor legi nu fac decât să creeze o aparență neplăcută care constituie un impediment important în recepția normelor juridice. Pentru a fi estetice, normele juridice trebuie să fie clare și transparente, astfel încât să poată fi ușor receptate și asimilate de către populație, iar întregul sistem juridic trebuie să se caracterizeze prin coerență și suplețe. În acest sens, simplificarea dreptului ar putea conduce către un sistem mai clar și mai transparent. Desigur, simplificarea nu este același lucru cu simplitatea. Simplitatea excesivă conduce la o sărăcire a conținutului legislativ, care la rândul său va fi perceput ca o realitate juridică neplăcută, deci inestetică.
Estetica dreptului este strâns legată de simplificarea dreptului, deoarece prin simplificarea dreptului se poate asigura o asimilare mai bună a normelor juridice, iar claritatea în exprimarea normelor juridice se poate realiza printr-o redactare simplă și parcimonioasă a acestor norme. O asemenea tehnică de elaborare a normelor juridice va determina, la nivelul publicului larg, o percepție favorabilă și va contribui la estetica dreptului. În sistemul de drept
european, există multe situații inestetice, în contextul definiției esteticii dreptului, atât în dreptul substanțial, cât și în dreptul procedural.
În dreptul substanțial, cel mai pregnant exemplu de complexitate și inestetică a dreptului o regăsim în toate ramurile dreptului unional unde, explozia legislativă conduce către o receptare deficitară a dreptului, iar efectele acestei receptări deficitare determină alterări semnificative ale dreptului naţional unde o simplificare a acestora este absolut necesară. Ordinea juridică unională trebuie să se bucure în primul rând, de vizibilitate și transparență, pentru a se putea asigura o coerență și stabilitate în cadrul acesteia.
Și în domeniul dreptului procedural, regăsim complicații și aglomerări care produc efecte negative asupra sistemului judiciar. Cu greu se poate considera că modul de desfășurare actuală a proceselor în sistemul judiciar din Europa este eficient, fie că vorbim de Curtea Europeana a Drepturilor Omului sau de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Unele probleme ar putea fi atenuate prin modificări nu de natură formală, ci una reală. De aceea, gradul de încărcare al acestor instanțe cu dosare nu s-a redus în mod simțitor. Mai mult decât atât, principiul celerității are de asemenea, un caracter formal, în condițiile în care astăzi, spre deosebire de procesele desfășurate în trecut, numărul de amânări ale pronunțărilor instanțelor a crescut considerabil. Desigur, aceste amânări nu conduc la ideea că, la momentul pronunțării amânate inițial, justițiabilul va avea la dispoziție și hotărârea instanței. În raport de cele arătate mai sus, este absolut necesară o simplificare a dreptului, care la rândul său va facilita o comunicare juridică mai eficientă între autoritățile unionale, etatice și persoane, în calitatea lor de destinatari ai normelor juridice. Doar în aceste condiții vom putea discuta despre estetica dreptului european, în sensul facilitării receptării și acceptării conținutului normelor juridice. Cu alte cuvinte, simplificarea dreptului și a sistemului legislativ reprezintă un pas necesar în configurarea unor noi trăsături în estetica dreptului UE, iar pentru realizarea acestei simplificări este necesară realizarea unui veritabil exercițiu de cultură politică și administrativă.
În aceaste scurte consideraţii am încercat evidențierea legăturilor dintre estetică și dreptulul european, în contextul sistemului legislativ actual din Uniunea Europeană. Totodată, am considerat necesară evidențierea conexiunilor care există între operațiunile de simplificare a dreptului, estetica dreptului și facilitarea receptării normelor juridice de către publicul larg. În mod evident, estetica dreptului prezintă interes în procesul de elaborare a normelor juridice, deoarece o normă juridică pe care destinatarul dreptului o consideră estetică poate crește gradul de asimilare al informațiilor juridice pe care le conține respectiva normă. În condițiile în care cercetarea științifică în materia esteticii dreptului unional este quasi-inexistentă, este absolut necesară realizarea unor studii riguroase de cercetare în această direcție, iar lucrarea de față constituie doar începutul unui demers științific mai larg, care urmează a fi concretizat prin noi lucrări și articole ulterioare. Un alt demers, în acest sens, ar putea începe aşa: într-o seară superbă de toamnă bucureşteană a anului de graţie 2017, în sala Unirea a Palatului Cotroceni, unde am fost invitat am ascultat împreună cu un public minunat, cu concert din cadrul festivalului Sonoro, în care muzica lui Wolfang Amadeus Mozart (1756-1791) a extaziat şi a stârnit ropote de aplauze. Vă veţi întreba, pe bună dreptate, ce legătură există între muzică şi dreptul UE? Păi,aşa cum spuneam într-o sectiune anterioară, dreptul nueste numai ştiinţă, ci şi artă. Muzica şi dreptul sunt construite pe reguli: dreptul pe norme juridice puse în legi, muzica pe note puse pe portativ. Trio „Kegelstatt” pentru vioară, violă şi pian a lui Mozart a fost interpretată magistral de un trio profesionis până la capăt şi a intrat în inima oamenilor până la extaz. Normele dreptului UE au intrat în ordinea juridică a cetăţenilor patriei mele răvăşind-o, călcând-o în picioare şi supunând-o la perversiuni îngrozitoare. Nu şti vreum român apaudând frenetic acest drept sui generis, poate doar chiriaşii de la Cotroceni, de după lovitura de stat din 1989 şi ciracii lor bine plătiţi din banii noştri. Am zis! (Formula imperativ-conclusivă „Am zis” este o clasică şi arhicunoscută formă de încheiere a edictelor şi comunicărilor oficiale!)
4. Ăn loc de concluzii, dreptul românesc – aşa nu
Dreptul român va fi schinjuit mai departe, până când se va transforma într-un martir agasat de propriul său supliciu. Va suporta agresiuni, va îndura pervertiri şi degradări, va fi poligonul de încercare în care un nou tip de torţionar îşi va verifica arsenalul înainte de a trece la fapte. Aşa se întâmplă de câteva decenii. Comunismul a instaurat nu doar dictatura proletariatului, ci şi pe cea a clişeului purtător de încărcătură politică. El a uniformizat formele de expresie publică până la imbecilizare şi a stabilit regulile unui cod paralizant. Bălmăjala semidoctă, furorul lozincard şi gargara monotonă au făcut ravagii. Mai târziu, capitalismul voios al anilor 90 a luat o măsură de bun simţ (desfiinţarea cenzurii), pe care însă a distribuit-o la pachet cu o gafă (desfiinţarea autocenzurii). Ţara în care aflatul în treabă şi datul cu părerea ajunseseră de mult sporturi naţionale s-a înfiorat de plăcere. În fine, românul era liber să spună orice. Oriunde. Şi – deloc în ultimul rând – oricum.
Unda de şoc a exploziei se simte şi astăzi. Parcă nicicând nu s-a legiferat atât de neglijent şi de prost ca în România ultimilor ani. Discursul public nu mai ţine cont de nicio rigoare. Gradul de paranoia se măsoară cel mai bine din clipa în care îi pui omului un microfon în mână. În ziare, la radio şi la televizor defilează o lume care cuvâteză stupefiant, anapoda, incolor. Se poartă vidul. E la mare modă lipsa de mesaj şi de măsură. Rare au fost epocile când teoria formei fără fond a cunoscut o atât de corectă ilustrare. De aceea, şi competenţa juridică a avut mult de suferit iar elaborarea unui ansamblu unitar de dispoziții care să contureze obiectivele politicii legislative care să se suprapună, concomitent, cu interesul general al societății, este o operațiune de înaltă precizie și constantă implicare, cu atât mai mult cu cât diversele categorii de acte normative acţionează în cadrul unui proces caracterizat printro acută interferenţă8, așa cum evidențiază distinsul profesor Nicolae Popa. Puterea legislativă își exercită rolul de emitent al actelor normative, fiind caracterizată prin trăsăturile Autoritate și Competenţă, în timp ce destinatarilor normei le revine obligația de conformare la dispozițiile Autorității. Plecând de la premiza că această operațiune premergătoare este una reușită, că a fost elaborat un cadrul legislativ fundamentat pe acte normative care nu intră în disonanțăcu valorile imuabile ale fondului social, Legiuitorului îi revine sarcina de a disemina creația sa legislativă pentru a putea pretinde ulterior respectarea și aplicarea ei. Având ca deziderat general evitarea complicațiilor de exprimare a mesajului normativ, limbajul juridic a fost supus analizei și studierii științifice multidisciplinare, cu precădere din perspectiva teoriei generale a statului și
dreptului, a logicii deontice, a teoriei argumentării și retoricii, a comunicării. Enunțul prescriptiv sau prescriptiv-dispozitiv fiind de natura exteriorizării voinței politice, limbajul juridic este intolerant la forma narativa a textelor legislative. Prescripţiile sunt date sau emise de cineva. Ele «emană» din sau își au «sursa» în voinţa unei autorităţi normative. De asemenea, ele se adresează unui agent sau unor agenţi, pe carei vom numi subiectele normei. Emiterea normei exprimă voinţa autorităţii de a face ca subiectul (subiectele) să se comporte într-un anumit mod. Elementul intenţional (intenţia de comunicare) reprezintă un factor de natură pragmatică, având rol determinant la polul emiterii. În același timp, el implică și receptorul, în măsura în care acesta recunoaște, pe lângă conţinutul informaţional al mesajului, finalitatea sa pragmatică.
Funcția comunicativă a limbajului are consecința naturală a evidențierii pragmaticii, cu rolul precis de a întări, în domeniul legislativ, forța de legătură dintre procesul lingvistic și cel juridic pe care le include, în ambivalența sa specifică, textului normativ. Pragmatica este definită în Dicţionarul de Știinţe ale Limbii, drept o lingvistică a uzului – cu multiple implicaţii interdisciplinare – examinând efectele diverselor componente ale contextului asupra producerii și receptării enunţurilor, atât sub aspectul structurii, cât și al semnificaţiei acestora. Totodată, în literatura de specialitate, s-a mai făcut și precizarea că pragmatica juridică analizează limbajul juridic sub aspectul producătorilor lui și se ocupă de influenţa limbajului juridic asupra comportamentului uman. Capacitatea de conștientizare și de raportare la integralitatea contextului, din prisma intenției de comunicare a Legiuitorului, conturează ceea ce, alături de competența lingvistică, alcătuiește competența de comunicare. Exteriorizarea voinței, materializată în politica legislativă, reprezintă un factor de natură pragmatică, intenția de comunicare fiind, de asemenea, un factor în mod evident pragmatic, în măsura în care conceptul reflectă finalitatea cu care vorbitorul face uz de sistemul lingvistic.
Este esențial și decisiv ca destinatarul normei să recunoască, pe lângă conținutul discursului juridic normativ, și consecințele produse de materializarea voinței emitentului. Niciun studiu al discursului juridic normativ, date fiind structura și funcționalitatea sa profund sociale, nu este cu adevărat riguros sau exhaustiv dacă nu sunt puse în valoare următoarelor componente ale contextului, ale situației de comunicare:
a) contextul istoric și socio-cultural în care a fost creat și funcționează sistemul de drept;
b) contextul situațional (incluzând aspecte socio- și psiholingvistice privind statutul și rolurile participanților la actul comunicativ, relația dintre aceștia, intențiile și finalitatea acțiunii;
c) contextul referențial (reprezentat de ramura de drept);
d) contextul lingvistic (în sens intra- și intertextual).
Tocmai această structură esențialmente socială impulsionează o analiză amănunțită a respectării standardului pragmatic al discursului juridic normativ. Această analiză se poate întreprinde doar sub auspiciile principiilor tehnicii legislative, țara noastră fiind printre puținele care au o lege cadru în acest important domeniu – Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnica legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată. Folosirea procedeelor de tehnică legislativă, îmbinate cu urmărirea îndeaproape a finalității pragmatice a discursului juridic normativ, vor conduce la sporirea eficacității mesajului normativ. Un reper al gradului de competență pragmatică atins de Legiuitor va fi capacitatea acestuia de a transmite, într-o formă condensată, respectivul mesaj. Cu cât mai frecvent lipsește capacitatea de simplificare, cu atât trebuie să fie mai accelerată acțiunea de identificare a surselor deficiențelor de comunicare pentru sporirea accesibilităţii şi tehnicităţii.
Preponderența destinatarilor nefamiliarizați cu subtilitățile limbajului juridic și numărul redus, prin comparație, al celor care reușesc să descifreze în mod facil mesajul normativ, coroborată cu inflația legislativă, constrânge emitentul normelor juridice să simplifice limbajul juridic. Numeroasele terminologii de specialitate din toate limbile, își au sorgintea în vocabularul general al limbii respective. Limba română și terminologia sa juridică nefăcând excepție, se poate identifica o serie de termeni tehnici, cu un grad mai pronunțat sau mai scăzut de specializare și, implicit de accesibilitate. Pentru a dizolva antagonismul aparent dintre tehnicitate și accesibilitate, ca trăsături specifice textelor legislative, viziunea juridică trebuie unită cu cea lingvistică.
Puse în lumina legisticii, cele doua exigențe esențiale au drept reflex în plan lingvistic coexistenţa, în cadrul vocabularului juridic, a trei straturi lexicale distincte: termeni juridici strict specializaţi; termeni tehnici preluaţi din alte terminologii; cuvinte din vocabularul general utilizate cu accepţie juridică. Răspândirea termenilor juridici cu proprietatea de a avea un singur sens este suficient de rară pentru a putea extinde exigența unei precizii depline a acestora în afara ariei neologismelor juridice de strictă specialitate, motiv pentru care se și regăsesc, aproape exclusiv, în acte normative de nișă. Amplificat de existența acestei categorii de termeni juridici, dar nu limitat la acest motiv, limbajul juridic primeşte uneori critici sub aspectul anevoioasei accesibilități pentru nespecialiști. Se recomandă, din rațiuni diferite însă, prevenirea acestor critici prin uzitarea cu parcimonie, în cuprinsul actelor normative, atât a termenilor monosemantici de stricta specialitate, cât și a termenilor polisemantici care, de asemenea, fac rabat de la rigoarea tehnicii legislative. Expunerea la un risc similar se poate întâlni și în situația unui exces de expresii latinești, chiar cu circulație internațională, frecvent utilizate în limbajul juridic.
Examinarea diacronică a vocabularului juridic relevă faptul că, impedimentele ridicate în calea accesibilității unui text legislativ de tehnicitatea unor termeni, se diluează prin utilizarea lor frecventă, conducând la creșterea nivelului culturii juridice a cetățenilor, inclusiv prin determinologizarea progresivă a termenilor juridici de strictă specialitate sau trecerea lor din limbajul juriștilor în limbajul dreptului și, apoi, în limba literară. Cu o acuitate remarcabilă, s-a semnalat totuși că, pentru judecător, textul legii trebuie să fie scris într-o limbă clară, fără echivocuri, fără cuvinte cu mai multe înţelesuri sau neadecvate, chiar dacă unele dintre ele ar fi greu de înţeles pentru nejurist. Din actele legislative nu vor putea fi excluși toţi termenii juridici de circulaţie limitată la cercul specialiștilor. Înlăturarea lor ar obliga la exprimări lungi, greoaie, care ar trebui să înlocuiască conţinutul concis, condensat al termenilor înlăturaţi. Un asemenea stil prolix ar face textele mai imprecise și deci mai susceptibile de interpretări eronate. Însă necesitatea adoptării unei terminologii specializate se identifică inclusiv cu cerințele de precizie, concizie și stabilitate, specifice discursului juridic normativ. Deși accesibilitatea și simplitatea textelor legislative sunt de preferat, terminologia de strictă specialitate, cu care destinatarul normei nu este familiarizat, are rolul său, imposibil de ignorat.
Cu siguranță că nu se recomandă adoptarea de către Legiuitorul român, fie și din rațiunea tradiţiei noastre legislative20, disocierea manifestă între accesibilitate și economie specifică legislaţiei germane care își propune să fie de o tehnicitate ieşită din comun. Constant, trebuie remediată precaritatea echilibrului dintre simplificarea legislativă și precizia dată de tehnicitatea sa. Intenția normativă trebuie redusă la concepte simple, în care principala preocupare să fie claritatea textului, nu estetica acestuia sau exprimarea savantă. Totodată, trebuie sporită impenetrabilitatea la măsurile legislative care fac loc laxismului juridic sau incoerenţei legislative.
În acest sens, apare cu asprime, imperativul simplificării întrucât dincolo de orice dubiu, un sistem nereceptiv la transformările vieţii sociale, la noul care își face loc implacabil, peste tot, este sortit sclerozei și, desigur nu ar supravieţui. Însă, soluțiile și scopurile ordinii de drept riscă să sucombe sub o tehnicitate excesivă a discursului juridic normativ, care nu poate și nu trebuie să impună transformări inacceptabile. Sensul termenilor, instituțiilor poate fi făcut inteligibil nu doar prin enunțarea directă a unor definiții, ci prin modul în care este configurat ansamblul reglementărilor, prin felul în care se desprind din acestea trăsăturile caracteristice instituției în discuție. Este mai mult decât utilă folosirea procedeelor de asimilare, inclusiv a formei simplificate de exprimare, reprezentată de ficţiunea de limbaj. Este un sofism a afirma că nici măcar toți juriștii nu pot cunoaşte toată legislația unui Stat. Rațiunile de politică legislativă au impus ceea ce aparent este o prezumție însă, în realitate reprezintă o ficțiune juridică: dictonul nemo censetur ignorare legem. Incontestabil, în lipsa adoptării acestei ficţiuni, legalitatea nu s-ar putea realiza. Riscul nerealizării politicii legislative a statului, în lipsa unui astfel de procedeu juridic este omniprezent, situând principiul cunoașterii legii în sfera iraționalului. Realitatea tristă conform căreia, mai mult de o treime din actele normative adoptate au fost deja abrogate iar, marea majoritate a celorlalte, a suferit una sau mai multe intervenții substanțiale de modificare sau completare, reclamă un spirit de prudență majoră, indispensabil actului de legiferare. Chiar și cea mai mică incoerență legislativă erodează autoritatea legii. Această situație ar transforma cunoașterea legii într-un un ideal irealizabil care reclamă, cu maximă stringență, aplicarea riguroasă a strategiei de simplificare, în special prin clarificarea și ameliorarea lizibilității legislației, așa cum ferm se stabilește în cadrul Programului european de la Lisabona.
Principiul accesibilităţii și economiei de mijloace în elaborarea legislaţiei, alături de alte principii ale legiferării, cum ar fi cel al fundamentelor știinţifice de elaborare, cel al asigurării unui raport firesc între dinamica și statica dreptului și corelării sistemului actelor normative, trebuie să guverneze modalitatea în care Legiuitorul concepe mesajul său normativ juridic, în limitele unui exprimări lingvistice care să corespundă fidel obiectivului său. Incontestabil, principiul primordial referitor la accesibilitatea actelor normative primează în raport cu orice alte idei centrale ale tehnicii legislative pentru că, o normă juridică neclară creează dezordine, controverse, litigii iar obscuritatea textelor normative este ultimul refugiu al puterii. Faptul că legile inutile șubrezesc legile necesare, deși a fost semnalat printr-o exprimare de maximă acuratețe, încă din secolul al XVIII-lea, nu este nicidecum lipsit de actualitate, atrăgând atenția asupra inflaţiei legislative care poate oricând declanșa o criză a dreptului. Creșterea exponențială a numărului de reglementări nu poate duce decât la o scădere a calității acestora, la apariția legilor fără suflet sau, mai grav, la o iminentă tiranie a administraţiei publice, în prezența căreia, legile nu mai sunt rodul voinţei generale iar definirea dreptului devine inoperantă. Abuzul de reglementări juridice provoacă, inevitabil, o pierdere a forței lor obligatorii, principiul separaţiei puterilor fiind periclitat, jurisprudenţa ajungând să contrazică legea, în final, statul de drept fiind atrofiat de hipertrofia administrativă şi de aceea, paote, oamenii au nevoie de crize pentru a se trezi. Acesta este marele moment istoric pe care îl trăiește omenirea iar imperativul simplificării discursului juridic normativ se află într-o legătură indisolubilă cu maniera în care Legiuitorul găsește mijloacele necesare creșterii competenței sale pragmatice, subsumate principiului eficienței în transmiterea, cât mai comprehensibilă, a conținutului actelor normative către cei obligați să le aplice și respecte.
Criza ne pune în față o alegere: fie ne schimbăm în totalitate și re-devenim oameni, fie continuăm ca și până acum și ne îndreptăm spre distrugere. Acesta este marele moment istoric pe care îl trăiește dreptul, moment în care oamenii descoperă puterea de a da și de a lua iar identificarea metodelor de contracarare a instabilității legislative, de remediere a inflației legislative, trebuie să fie un efort permanent. Găsirea unor soluţii cum sunt codificarea, conform unei scheme logice, deși consolidează categoric puterea de înţelegere a funcţionării sistemului juridic, nu trebuie să dea o satisfacție suficientă. Dimpotrivă, încercările trebuie intensificate, pentru că numai dacă sunt armonioase, clare și resping diferențele nefondate, normele juridice pot guverna societatea și asimilarea lor poate atinge nivelul scontat. Rămâne însă, mai mult decât recomandabilă susținerea destinatarilor normelor de către profesioniștii dreptului cu atribuții de consiliere, exploatându-se rolul lor de intermediari în accesul la sursele dreptului. Accesul la normele juridice este un drept fundamental, puterilor publice revenindu-le obligația de a organiza sistemul de acces, astfel încât niciun cost, de nicio natura, să nu fie stabilit în sarcina cetățeanului și să nu constituie un obstacol în realizarea dreptului.
Unde greșim? Abordarea noastră e greșită, facem un prost management al legiuirii în clipa în care nu cultivăm caracteristicile înalte ale dreptului, care înseamnă darurile cu care s-a născut. Aici e marea schimbare de paradigmă, care se duce până la nivel foarte tehnic. Trebuie să ne gândim că proiectăm legislaţia pentru cel puţin 30 de ani. De ce fel de calități va fi nevoie în 30 de ani? Trebuie să dăm posibilitatea legii să-și împartă dreptatea prin aflarea adevărului. Iată o schimbare de paradigmă. Stilul de legiferare trebuie respectat, înțeles și cultivat întrucât cred în capacitățile umane de a ajunge oricât de departe și cred în coerența acestui univers care e dincolo de valori. Și mai cred în echilibrul general al lucrurilor, dar în sistemul de valori umane nu pot să spun că, cred foarte mult, pentru că timpul le schimbă. Le schimbă profund. Un exemplu în direcția asta ar fi cavalerismul, care era valoarea numărul unu al secolelor trecute și care s-a deteriorat până la dispariție. În loc de cavalerism avem măgărie. Şi totuși cum reasezăm o scară a valorilor care astăzi pare răsturnată? Este nevoie de niște valori care să ne ghideze. Le re-inventăm, valorile sunt un sistem măsurabil, iar orice este măsurabil devine contradictoriu. Există o celebră teoremă care spune că orice sistem axiomatic finit cu o metrică inclusă, deci măsurabil, e contradictoriu. De fiecare dată când punem în valoare, să vindem, să prețuim, stricăm echilibre - o entitate oarecare, om, o plantă pe care încerci să o valorifici și-i schimbi locul în care ea s-a hrănit și crescut și-i schimbi atmosfera care i-a permis să aibă tot ceea ce are extraordinar, o omori. Dar noi gândim comercial, din păcate, în loc să gândim uman. Din cauza asta nu doresc valori. Ceea ce doresc e ceea ce face să crească totul și acestea sunt calitățile. Calitățile sunt cele mai importante pentru că, pe măsură ce le împarți, cresc. Inteligența este o calitate, împarți inteligența, crește inteligența. Bunătatea e o calitate. Împarți bunătate crește bunătate. Înțelepciunea e o calitate. Împarți înțelepciune, crește înțelepciune. Omenia e o calitate. Banii sunt o valoare -îi împarți îi pierzi. Faima e o valoare, o împarți, o pierzi. Nu te poti duce să te bați cu cărămida în piept fără să te deteriorezi, ca faimă, ca imagine. Valorile sunt perisabile. Calitățile sunt nemuritoare aşa încât ne este atât de greu să facem trecerea, schimbarea de paradigmă şi ne vine greu pentru că noi suntem forțați de societate să ne adaptăm unor nișe înguste, în care nu ni se cere să facem minuni, din contră ni se cere să facem puțin, deseori nici măcar bine. Suntem forțați, într-un fel să ne deteriorăm ca spirit, ca gândire, ca personalitate, iar atunci ne pierdem orizontul, ne pierdem suflul. Ajungem ca niște gâște domestice care doresc să zboare. Mai dau din aripi un pic, mai se înalță puțin deasupra drumului, dar aterizează înapoi pentru că sunt domestice și sunt grase, îngrășate. Nu mai avem puterea să ne schimbăm cu ușurință decât dacă ne dorim foarte tare. O gâscă domestică, dacă se străduiește în fiecare dimineață și muncește mult până slăbește și își întărește mușchii, poate zbura, dar e un efort pe care nu toată lumea e dispusă să-l facă. Ca să te schimbi, să te dezvolți, să te transformi, să devii zburător e un efort adevărat. E mai confortabil, mai călduț să te târâi cu burta pe pământ și să te faci că din când în când vrei să zbori.
Tendințele naturale de evoluţie ale dreptului nu se potrivesc cu artificialitatea lumii sociale în care trăim. Trebuie să fim convinși că trăim într-o lume totalmente artificială și irațională în care înlocuim adevăratele calități ale universului în care trăim cu valori episodice care deseori nu înseamnă decât o formă de manipulare a societății. De exemplu banul. Banul care reprezintă de fapt măsura administrației, nu reprezintă o valoare adevărată. O administrație competentă este în măsură să dea valoare banului, altfel, într-o administrație incompetentă banul își pierde orice urmă de valoare și ajunge să fie ban inflaționist. Deci este o lume artificială a banului. N-ați văzut nici o floare făcând bani. Ceea ce este adevărat și realmente prețios în Universul ăsta e gratis. Aerul e gratis, frumusețea naturii e gratis, bunătatea oamenilor e gratis, înțelepciunea e gratis. Dar noi învățăm să cumpărăm plăceri, care nu sunt gratis.
În fine, aș adăuga că se promovează în societate pe scară largă o așa-zisă libertate de a face orice de parcă scopul existenței noastre ar fi plăcerea și evitarea durerii. Televizorul, prin faptul că te hipnotizează să stai pasiv să-l privești, fără să te supună la vreun efort de gândire e o altă “realitate” care poate induce ideea urmăririi plăcerii ca scop în sine. Este o lume artificială, nu e o lume adevărată. Pentru nevoile noastre noi nu am avea mult de cheltuit și mult de făcut. Noi ne irosim viața însă pe tot felul de plăceri care îngrașă niște oameni de hârtie, care fabrică bani și manipulează pe alții cu bani în loc să ne uităm la nevoile celorlalți, să-i ajutăm cu puterile noastre. Aşa cum mai spuneam, suntem încă tributari comunismului, în România întrucât orice formă de viață conservă istoria prin care a trecut anterior. Nu se pune problema să scăpăm vreodată de urmele comunismului. Ele au rămas și se manifestă din plin: suspiciune, ne-muncă, profituri necinstite pe seama altora, minciună, demagogie, lipsă de omenie. Dar se pot micșora în clipa în care noi creștem. Este ca o pată pe hartă: dacă harta este cât pata atunci harta devine neagră, dar dacă harta crește, devine imensă, pata respectivă devine nesemnificativă. Depinde de noi să creștem, să devenim noi mari, distingându-ne conștiința, distingându-ne personalitatea și atunci, în istoria noastră, acel punct care înseamnă comunismul nu va mai conta prea mult.
Iată de ce legiuitorul în sala de plen a parlamentului ar trebui să fie precum profesorul la clasă, cu sinceritate, în primul rând. Apoi cu multă omenie. Pentru că dacă nu are sinceritate și omenie nu va recunoaște niciodată că nu știe tot, că nu poate răspunde la toate solicitările, că are nevoie de sprijinul celor care l-au trimis, prin votul lor, să le reglementeze viaţa. În momentul în care cetăţenii îl sprijină, toată lumea profită. Și oamenii profită pentru că au în fața lor un om care a învățat să fie om, care îi poate inspira, și parlamentarul profită pentru că înțelege unde sunt nevoile oamenilor și le poate aduce ceea ce au ei nevoie. Ce dă un ales al poporului dreptului societăţii? Dă ceea ce are. Dacă alesul a învățat să-și cultive calități îl va învăța și alegători să-și cultive calități. Ei devin gifted (talentați). A fi gifted nu ține numai de bagajul nativ, ci ține de modul de hrănire a acestor daruri, pe care dacă le hrănești, cresc. Cresc în tine, cresc în cei din jur. Se transmit, se duc mai departe.
Numai că, blestemul poporului român este că îşi alungă, în permanenţă, valorile. Şi în loc să promoveze ceea ce este bun la nivel de vârf, promovează mediocritatea: „în toată lumea aceasta, există un înţelept al satului. La noi, la români, există un prost al satului. Vine din cultură, din rădăcinile istoriei: în loc să scoatem deasupra valorile, noi le alungăm. Din cauza aceasta, suntem încă în Evul Mediu, pornind chiar de la sistemul de guvernare pe care îl trăim acum, cu baroni locali.” Şi, cum prima acţiune care trebuie făcută este de a deschide ochii semenilor asupra legiuitorilor, trebuie să ne dedicăm instruirii poporului, ca acesta să înţeleagă “care e valoarea seminţei, pentru că seminţia românească mai are un pic şi se stinge din cauza celor care nu preţuiesc sămânţa bună”. Sunt mulţi cetăţeni care vin la specialist indignaţi şi puşi pe luptă cu sistemul, forţând o şansă pentru viitorul lor. Şi au dreptate. Problema ţine, mereu, de acelaşi şablon românesc, de a nu preţui valorile.
Rezolvarea situaţiei e multiplă. Trebuie programe educaţionale româneşti care să asigure instruirea în spirit patriotic, naţional prin ridicarea nivelului de cunoştinţe. Dumnezeu îşi pune sămânţa lui unde crede de cuviinţă. Din cauza aceasta, programele educaţionale trebuie să fie răspândite în toate şcolile. În patternul nostru naţional, preferăm să avem la suprafaţă prostul satului, nu înţeleptul satului. Ne dăm deştepţi, pentru a nu fi consideraţi prostul satului, dar de fapt, modelul lui e singurul pe care îl edificăm”. N-am obişnuit, aproape în nenumărate cazuri, cu situaţiile când, veniţi din străinătate cu diplome de la marile universităţi, copiilor supradotaţi li s-a dat cu piciorul, deşi, în România, avem din ce în ce mai puţine cadre înalt calificate. Refuzaţi acasă, aceşti copii pleacă şi nu se mai întorc. Nu se mai întorc, pentru că nu sunt bineveniti, ori sunt priviţi cu reticenţă şi li se spune: “Ce-i atavismul ăsta la voi? Plecaţi în altă parte!”. Toată această problematică ţine de stilul de management. „E o lege, ne spune profesorul Florian Colceag, în contabilitatea managerială care arată că, atunci când managementul secundar al unei firme e făcut pe criterii clientelare (şi la noi se aplică, mai ales la ţară), atunci se petrec două fenomene, în primul rând, relaţii pe orizonală între cei care fac managementul secundar – ei se ajută între ei, formează o reţea în care se sprijină în tot ceea ce fac, să paraziteze managementul – şi a doua, raportare falsă la vârf. Această raportare falsă la vârf conduce la o abureală asupra a ceea ce se întâmplă de fapt. În momentul acesta, noi suntem puşi în situaţia de a face contabilitatea a douăzecişişapte de ani de management de tipul acesta, plus alte multe zeci, dinainte. Şi numărăm câte grăunţe mai avem; că recolta am terminat-o, de multă vreme, şi acum ne vindem şi sămânţa.
Să ne uităm la mediul politic pe care îl avem. Pe ce criterii au fost selectaţi liderii? Pe criterii de profesionalism sau pentru că au susţinut campaniile electorale ale partidelor? Cine a avut bani să susţină campanii electorale şi interese? Sunt câteva întrebări minore. De ce Constituţia, de exemplu, nu creează nişte filtre pentru selecţia pe bază de profesionalism, pe bază de responsabilitate şi de calitate? Pentru că nu interesează. Acesta e managementul secundar făcut pe principii clientelare. Aceasta este marea noastră problemă, acum. De aici, a plecat şi politizarea administraţiei şi politizarea educaţiei, peste tot pe unde te uiţi. E o boală. E un cancer.”
Există, oare, un profil distinct al inteligenţei româneşti? Am fost tentat, în dialogul cu profesorul Florian Colceag, să aflu locul pe care creierele româneşti îl ocupă între alte popoare. Există o excelenţă în termeni de etnogeneză, o genialitate tipic românească şi am putea spune că România este una dintre ţările care excelează în domeniu. Sunt foarte puţine popoare care au inteligenţe foarte înalte: chinezi, indieni, ruşi, evrei şi români. Românii se caracterizează printr-un cuvânt care spune totul: complexitatea. Capacitatea integratoare pe multe domenii şi pe mai multe dimensiuni ale problemei şi nivele de complexitate. Aceasta este caracteristica inteligenţei româneşti. Dată, în mod paradoxal, tocmai de această paradigmă a prostului satului. Pentru că oamenii aceştia s-au confruntat cu o situaţie absolut uluitoare. Nefiind sprijiniţi, au trebuit să se lupte cu o diversitate de probleme şi atunci au dezvoltat o capacitate de a rezolva probleme de mare complexitate care este extraordinară şi aproape unică. Nu e chiar unică, dar este, la câteva popoare menţionate, mai prezentă. Alte popoare au alte tipuri de genialitate. Tehnică, administrativă, etc. etc. Dar noi suntem oamenii haosului. Noi înflorim în haos. Şi asta este partea extraordinară. Faptul că au plecat din ţară milioane de români care erau profesionişti şi aşa mai departe, nu ne-a împuţinat populaţia de genii.
Faptul că ne-am confruntat şi ne confruntăm în continuare cu problemele pe care le avem de înfruntat acum, nu ne diminuează genialitatea. Din contră, cei care ies acum, generaţiile mici, au nişte abilităţi absolut fenomenale la vârste mici şi multe dintre ele rămân şi mai târziu. La nivelul vârstelor mici, capacitatea de a observa semnificativul şi de a face scenarii pertinente este egală cu a evreilor şi este foarte înaltă, dar, din păcate, neîncurajată. Dacă ar fi încurajată, noi am ajunge să performăm, la fel ca evreii, pe o grămadă de direcţii. Mai departe, este inventivitatea şi creativitatea care se dezvoltă exploziv, până la vârsta de 12 ani. Nefiind încurajată, mai târziu nu se mai dezvoltă. Unde există un mediu de încurajare, continuă să se dezvolte şi ajunge la nivele extrem de înalte. Mai departe, în adolescenţă, apare vizionarismul şi capacitatea de integrare pe foarte multe planuri, la mulţi copii, dar, pe de altă parte, şi tendinţa de a scăpa de sistem, care îi gâtuie, nu îi lasă să meargă mai departe şi să respire. Atunci, se petrece şi exodul de creiere tinere în afară. Noi, de fapt, hrănim vestul cu inteligenţe. Şi pentru a încheia într-o notă de optimism, gândesc pozitiv 100%, vă îndemn să nu vă pierdeți speranța români, ne vom ridica din acest haos și, poate vom deveni națiunea întâistătătoare între națiunile lumii și nu prin mândrie, ci prin toleranță, iubire față de aproapele nostru și compasiune. Și nu în ultimul rând prin drept şi prin geniu! De-a lungul istoriei moderne, dintr-o statistică la nivel mondial, suntem națiunea cu cele mai multe genii (descoperiri și invenții în toate domeniile), raportat la numărul de locuitori.
Bibliografie
V.D. Zlătescu, Introducere în legistica formală. Tehnica legislativă, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996;S. Popescu, V. Țăndăreanu, Probleme actuale ale tehnicii legislative, Editura Lumina Lex, București, 2003;
A. Stoichițoiu-Ichim, Semiotica discursului juridic, Editura Universității din București, București, 2006.
L. Ionescu-Ruxandoiu, Conversaţia. Structuri şi strategii. Sugestii pentru o pragmatică a românei vorbite, Editura All Educational, Bucureşti, 1999;
P. Schveiger, O introducere în semiotică, Editura Ştiințifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984;
Horaţiu Mărgoi, Competenţa pragmatică – instrument de simplificare a discursului juridic Confluenţă şi contradicţie între tehnicitatea şi accesibilitatea limbajului actelor legislative, comunicare prezentată la Sesiunea știinţifică a Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române, București, 2015, Simplificarea – imperativ al modernizării şi ameliorării calității dreptului;
Claudiu Ramon Butculescu, Estetica dreptului românesc între complexitate şi simplificare,comunicare prezentată la Sesiunea știinţifică a Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române, București, 2015;
M ihai Bădescu, Teoria generală a dreptului, Editura Sitech, Craiova, 2013;
Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, București, 2000;
Mihai Niemesch, Teoria generală a dreptului, Editura Hamangiu, București, 2014;
Emilian Ciongaru, Influence of Globalization on the Law Systems, Agora International Journal of Juridical Sciences, no. 1(2014).
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura C.H. Beck, București, 2008.
Mircea Duțu, Dreptul: între ipostaze teoretice și avatarurile mondializării, Editura Universul Juridic, București, 2014.
Radu Paraschivescu, Fie-ne tranziţia uşoară, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006.
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Proarcadia, București, 1993.
G.V. Von Wright, Georg Henrik, Norma şi acţiune, Ed. Ştiințifica şi Enciclopedica, Bucureşti, 1982.
A. Bidu-Vrânceanu, C. Călăraşu, L. Ionescu-Ruxandoiu, M. Mancaş, G. Pana-Dindelegan,
Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Editura Ştiințifică, Bucureşti, 1997.
Gh. Mihai, Elemente constructive de argumentare juridică, Editura Academiei, Bucureşti, 1982.
E. Vasiliu, Introducere în teoria textului, Editura Ştiințifică şi Enciclopedică Bucureşti 1990.
Ioan Ceterchi, Legislaţia şi perfecţionarea relaţiilor sociale, Editura Academiei Romane, București, 1976.
S. Popescu, V. Țăndăreanu, Probleme actuale ale tehnicii legislative, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003.
S. Popescu, C. Ciora, V. Țăndăreanu, Aspecte practice de tehnică şi evidenţă legislativă, R.A. Monitorul Oficial, București, 2007.
I. Vida, Legistica formală, Editura Lumina Lex, București, 2010.
A. Naschitz, Teorie şi practica în procesul de creare a dreptului, Editura Academiei, București, 1969.
Marius Sumedrea, Drum drept spre Lumină!, articol preluat, pe 24 ianuarie 2017 de pe sit-ul: http://jurnalul.ro/.
http://www.voxeurop.eu/ro/content/article/2729711-avem-incredere-uniunea-europeana.
Comentarii
Trimiteți un comentariu