EDUCATIA TINERILOR IN CONCEPTIA SFANTULUI VASILE CEL MARE de Preot Dr. Laurențiu NISTOR
Sf. Vasile cel Mare a avut o preocupare deosebită pentru copii și tineri.
Cea mai importantă datorie a lor față de ei înșiși, a fost, în concepția Sf.
Vasile, formarea intelectual-morală, prin educație și instrucție. Marele
capadocian a pornit de la convingerea că „orice om care iubeşte pe Dumnezeu are
în mod firesc înclinarea spre studiu.”[1]
Vocația sa de pedagog de
excepție a ieșit la iveală când încă nu era episcop, nici măcar preot, ci era
numai simplu ascet în îndepărtata Annisa sau la schitul de pe malul râului Iris.
Însă ascetul-pedagog avea studii la Cezareea, Constantinopol și Atena cea de aur, unde și-a însușit
cultura antică elină, spre a o folosi în favoarea credinței.
O bucurie nespusă îi aduceau scrisorile pe care le
primea de la prieteni, însă și mai mult se bucura când unii din acești
prieteni, de multe ori înalți demnitari, cunoscându-l și chiar admirând
pregătirea lui Vasile, îi cereau să le îngăduie să-și trimită copiii la el pentru
o vreme mai scurtă sau mai îndelungată.
Dragostea părintească a păstorului și pedagogului
ce se aprindea înlăuntrul lui de cum îi vedea, l-a făcut pe acest anahoret să
devină mentorul ideal al tinerilor, prietenul pe care nu-l vor uita niciodată[2]:
„Prin înrudirea de sânge sunt pentru voi îndată
după cei ce v-au născut – le spune el tinerilor – și vă iubesc tot atât de mult
ca și părinții voștri. Și, dacă cumva nu mă înșel în privința voastră, cred că,
uitându-vă la mine, nu veți dori părinții, iar dacă veți primi cu plăcere cele
ce vă voi spune, veți face parte din ceata a doua a celor lăudați de Hesiod;
iar dacă nu, n-am să vă spun ceva neplăcut, ci am să vă rog să vă amintiți de
versurile în care acela spune:
«Cel mai bun este omul care,
prin el însuși, știe ce trebuie să facă;
Bun este și acela care
urmează celor spuse de alții;
Dar cel care nu-i în stare
nici de una, nici de alta, în toate-i nefolositor.»”[3]
Ajuns preot, majoritatea
tinerilor pe care i-a trimis la studii la Constantinopol, la fostul său mentor
Libaniu, cu care a ținut legătura printr-o corespondență plină de interes, erau
tineri care îl audiaseră mai întâi pe el. Sf. Vasile, spre a-i păzi de
primejdiile ce se ascundeau în învățătura de tip profan pe care urmau s-o
primească, le explica deosebirea ce există între această învățătură și cea
creștină, care este importanța cunoașterii la scriitorii elini profani și care
este în Biserică[4].
Dar a venit și un moment
în care educația creștinilor a trecut printr-o mare criză, de când – iunie 362
– împăratul Iulian Apostatul a interzis profesorilor creștini să predea în
școlile de retorică. Acești dascăli erau numeroși și îi ajutau foarte mult pe
tinerii creștini să nu se lase influențați în mod primejdios de înțelepciunea profană,
însă de acum lipseau și aceștia din diversele școli de stat[5].
Amploarea problemei a fost
înțeleasă imediat de Sf. Vasile, care, de fapt, a anticipat cu exactitate răul
pe care voia să-l facă Iulian, care spera ca în scurtă vreme Biserica să ajungă
o adunătură de agramați[6].
Însă planul macabru de
dizolvare a Bisericii, conceput cu inteligență diabolică de împăratul apostat,
a fost îndată cantracarat de păstorul cu multe daruri și luminare de la
Dumnezeu, Vasile cel Mare, care nu a ezitat să-și întindă aripile spre a ocroti
tinerele vlăstare ale Bisericii, scriind lucrarea Către tineri, despre modul de a folosi autorii profani.
Desigur, Vasile a alcătuit
această scriere spre a-i păzi pe tinerii creștini de marea inflență a
profesorilor profani, singurii răspunzători acum de educația discipolilor.
Dar poate că motivul mai
profund al alcătuirii acestei scrieri a fost acela de a-i păzi pe creștini de o
altă posibilă cumplită rătăcire: aceea a disprețului
general față de cultură, față de educație.
Acest dispreț era reacția
creștinilor la măsurile luate de împăratul Iulian Apostatul[7],
reacție ce, foarte probabil, ar fi putut crea pericolul unei reînvieri a vechii
tradiții rigoriste care, având reprezentanți de seamă pe Tertulian și Tațian,
în numele credinței creștine excludea cultura profană. Această atitudine
rigoristă-exagerată pe care o împărtășea chiar Macrina, sora Sf. Vasile,
pornea, evident, numai din teama
contaminării și a confuziei, pe care o putea produce în sufletele
insuficient pregătite, cunoașterea culturii antice.[8]
În această lucrare autorul
a pus „piatra de temelie a reconcilierii dintre vechea cultură, clasică, aflată
la apusul ei, şi cea creştină, în plin avânt, trasând limitele între care se
poate vorbi de compatibilitate”[9].
Mai mult decât atât, „dacă
operele didactice de până acum priveau anumite domenii practice ale vieţii de
zi cu zi, ori cele pedagogice se adresau mai cu seamă educatorilor, acest
opuscul, Către tineri, al Sf. Vasile
cel Mare, este dedicat, de acestă dată, tocmai tinerilor ce trebuie educaţi.”[10]
De fapt, în această
lucrare – considerată, pe drept cuvânt, „un adevărat testament al experienței
sale pedagogice”[11] –
n-a făcut decât să aștearnă pe hârtie, în ordine, ceva ce, foarte probabil,
deja le spunea tinerilor care îl vizitau pentru scurtă vreme.
Însă, am putea spune că,
natura subiectului îl nedreptățește, oarecum, pe Sf. Vasile, care e nevoit să
nu meargă în profunzime, ci să se limiteze la o anumită „superficialitate”.[12]
Cu toate acestea, utilitatea ei este mai mult
decât evidentă, căci tinerii trebuiau să pășească pe un teren sigur. Prin
urmare, autorul face distincția clară între înțelepciunea cea sfântă și înțelepciunea
elină, profană.
Desigur, nu există comparație între ele, însă ceva
pozitiv poate oferi și înțelepciunea profană. Își are și ea utilitatea ei,
fiindcă îl pregătește, într-un anume sens, pe tânărul creștin, spre a putea
primi mai apoi înțelepciunea cea sfântă.
Așadar, asimilarea literaturii profane trebuie să
fie o treaptă, un spațiu de antrenament pentru pregătirea însușirii eficiente a
învățăturii creștine, cea înaltă și mântuitoare, fiindcă pentru înțelegerea
corectă și adâncă a Scripturii este nevoie de o minte ascuțită, pe care o poate da, în mod evident, studiul
creațiilor de elită ale culturii clasice:
„[...] după
ce am primit întâia inițiere prin cele profane, abia atunci vom pricepe
învățăturile sfinte și tainice. Și, după ce am fost obișnuiți să privim soarele
în apă, tot astfel ne vom arunca privirile spre lumina însăși.”[13]
Deci, e necesar ca tinerii creștini să citească și
poeți, filosofi, prozatori profani, încercând – precum albinele[14]
– să culeagă ceea ce e bun și de la aceștia.
Dar Sf. Vasile îi
avertizează pe tineri, încă de la început, asupra riscurilor cărora se pot
expune dacă lecturează fără discernământ tot ce le cade în mână:
„Să nu vă minunați, însă, dacă vă spun că prin
propria mea cercetare am găsit ceva mai bun pentru voi, cei ce frecventați
cursurile profesorilor și sunteți în legătură cu bărbații celebri din vechime,
prin scrierile pe care aceștia le-au lăsat. Tocmai pentru aceasta vin să vă
sfătuiesc. Fiindcă nu trebuie să le predați cu totul acestor bărbați cârma
minții voastre, așa cum le-ați preda cârma unei corăbii, și nici să-i urmați
oriunde v-ar duce, ci să primiți de la ei atât cât vă este de folos și să știți
ce trebuie să lăsați la o parte.”[15]
Prin urmare, criteriul principal după care trebuie
făcută alegerea este mântuirea, adică
dobândirea vieții veșnice, fiindcă tot ceea ce nu ne ajută să câștigăm viața
veșnică este fără însemnătate:
„Noi, copiilor – continuă marele dascăl –, gândim
că viața aceasta omenească n-are absolut nicio valoare și nici nu socotim și
nici nu numim, în general, bine ceea ce se sfârșește în această viață
pământească. Nici slava strămoșilor, nici puterea trupului, nici frumusețea,
nici măreția, nici cinstea dată de toți oamenii, nici chiar demnitatea de
împărat, în sfârșit, nimic din cele ce pot fi numite mari de către oameni nu le
socotim vrednice de dorit și nici nu-i admirăm pe cei ce le au, ci, prin
nădejdile noastre, mergem mai departe și facem totul pentru pregătirea altei
vieți. Susținem că trebuie să iubim și să urmărim din toată puterea cele ce ne
pot ajuta la pregătirea celeilalte vieți, iar pe cele care nu țintesc spre viața
aceea, să le trecem cu vederea, ca fără de valoare. [...]
Spre această viață ne conduc Sfintele Scripturi –
adaugă Sf. Vasile – cu tainele lor atât de instructive. Dar vârsta voastră nu
vă îngăduie încă să pătrundeți adâncimea înțelesului lor. Până atunci avem alte
scrieri mai accesibile, ca niște umbre și oglinzi, în care ochii sufletului
vostru se pot deprinde mai întâi. [...] Trebuie, deci, să ne servim de poeți,
istorici, oratori, de toți cei care pot aduce un folos sufletului nostru.”[16]
Având la bază îndelungata
sa experiență și vasta sa cultură, atât religioasă, cât și laică, Sfântul
Vasile cel Mare, ca un autentic dascăl și părinte, vrea să vină în sprijinul
tinerilor.
De aceea, ținând cont de
faptul că toate ale lumii acesteia sunt trecătoare (conf. I Cor. 7, 31), este
evident că ele nu pot constitui scopul existenței noastre decât în măsura în
care ne pregătesc pentru adevărata viață, cea întru Hristos, care se continuă
și după moarte. Așadar, ieșind din sfera
bunurilor strict materiale, nici cunoașterea sau studierea temeinică a operelor
scriitorilor vechi nu trebuie să fie decât un mijloc, un instrument pentru a
atinge adevăratul scop. Cu alte cuvinte, ele sunt un exercițiu ce ne pregătește
pentru lupta ce ne așteaptă:
„Prin urmare, trebuie să socotim că înaintea
noastră se află o luptă, cea mai mare dintre toate, în vederea căreia trebuie
să facem totul și să muncim cu tărie pentru pregătirea ei și să luăm contact cu
poeți și prozatori și retori și toți oamenii, fapt din care va rezulta un sprijin
pentru îngrijirea sufletului.”[17]
Sf. Vasile compară lucrările din literatura
profană cu „prima vopsea pe care o imprimă vopsitorii”[18]
și cu practica prudentă de a privi mai întâi „soarele reflectat în apă, după
care putem îndrăzni să ne uităm și direct la lumina lui adevărată.”[19]
Autorul folosește cultura și știința profană ca pe
niște sisteme de verosimilitate,
care ajută la aderarea învățăturii adevărului divin.[20]
Cu alte cuvinte, potrivit
concepției lui, cunoașterea culturii umaniste este nu numai recomandabilă, ci
chiar obligatorie. Iar în sprijinul acestei opinii îl dă ca exemplu pe Moise,
care s-a apropiat de Dumnezeu doar după ce a asimilat știința Egiptului, și pe
proorocul Daniel, care și-a însușit mai întâi înțelepciunea haldeilor și după
aceea pe cea a lui Dumnezeu[21].
Făcând o comparație între cele două învățături sau culturi, pe care le vede
oarecum complementare, zice: „în pom există rodul, adevărul; există, însă, și
frunzele, frumusețea.”[22]
Însă învățăturile din scrierile
profane nu trebuie primite oricum, ci este necesară o selecție, având la bază
contribuția lor la promovarea moralității: „Vom primi – spune el – mai curând
acele părți ale scrierilor lor în care laudă virtutea și combat viciul...
Trebuie să ne împărtășim și noi din scrieri precum albinele. Ele nici nu se duc
fără nicio alegere la toate florile, nici nu încearcă să aducă tot ce găsesc în
florile pe care se așază, ci iau cât le trebuie pentru lucrul lor, iar restul
le lasă.”[23]
Și, spre a fi persuasiv, autorul adaugă încă o
comparație la fel de plastică: „După cum, atunci când culegem flori de
trandafiri ne ferim de spini, tot așa, aducând tot ce este de folos din aceste
scrieri, să ne ferim de ceea ce aduce stricăciune.”[24]
De exemplu, dacă luăm în discuție poeții, „atunci când
ne arată faptele sau spusele unor oameni de bine, să ne placă și să-i urmăm,
încercând, pe cât se poate, să fim și noi la fel, iar când ajung cu povestirile
lor la oamenii cu obiceiuri rele, se cuvine să fugim de ei, astupându-ne
urechile, așa cum ei înșiși spun că a făcut Ulise ca să scape de cântecele
sirenelor.”[25]
Poezia lui Homer, fiind un elogiu adus virtuții,
este foarte apreciată de Sf. Vasile, precum a fost prețuită de Platon. De fapt,
înțelepții elogiază virtutea și ne-o
recomandă. Îi amintește pe Socrate, Pericle, Euclide și Alexandru Macedon, ce
au manifestat calm și stăpânire de sine.[26]
Sf. Vasile îi îndeamnă pe tineri „să nu se ia (nici)
după oratorii așa de pricepuți în minciuni”[27].
Prin materialul bibliografic impresionant din
cultura antică, pe care-l analizează şi îl propune tinerilor pentru studiu,
acest tratat de mici dimensiuni constituie un exemplu deosebit în ceea ce
priveşte modul în care un creştin poate extrage învăţături folositoare din
lectura scriitorilor profani. Autorul preia de la aceştia o mulțime de exemple
şi citate.
În cele ce urmează, încercăm să enumerăm, pe
scurt, cele mai importante lucrări şi idei folosite.
Așadar, citează din poezia epică, în mod special Odiseea lui Homer şi Lucrările şi zilele lui Hesiod. Îl menționează
pe Solon prin intermediul lui Plutarh și pe Arhiloc din Platon.
În ceea ce privește poezia tragică, citează, o
singură dată, din Hipolit al lui
Euripide şi o dată din Rhesos – tragedia
lui Pseudo-Euripide. Nu spune nimic de Sofocle, şi foarte puțin de Eschil.
Referitor la proză, este foarte exigent cu
retorii, numindu-i mincinoşi, iar pe ilustrul Demostene doar îl aminteşte. De
la Herodot folosește doar legendele despre dragonii păzitori ai comorilor,
furnicile purtătoare de aur, fabuloasa bogăţie a lui Pytios din Mysia. De la
Plutarh utilizează din abundență Vieţile
paralele şi Moralele, care i-au
oferit Sf. Vasile o bogată sursă prin istorioarele folosite. Însă nu citează
nicidecum din tratatul Despre lectura
poeţilor, ci doar folosește maniera obişnuită a autorului.
Însă spațiul alocat filosofilor, în această
lucrare, este apreciabil. Aceasta, în primul rând, deoarece la filosofi există
un răsunet al doctrinelor cinico-stoice, a căror apropiere de învăţătura
creştină, episcopul Cezareii caută cu tărie s-o dovedească. Spre exemplu, este
de acord cu Diogene-cinicul când își arată disprețul față de bunurile
pământeşti şi cu Zenon când declară virtutea ca unicul bun autentic.
Apoi, în al doilea rând, fiindcă filosofii
precreștini îi critică pe poeţi pentru povestirile lor picante despre atmosfera
dezonorantă din Olimp. Astfel, dezaprobă minciuna precum Zenon şi propune ca
Antistene, conducătorul cinicilor, să ne trăim viaţa în virtute. Școala
cinico-stoică i-a inspirat, de asemenea, marelui ierarh, în mod evident, și
pilda lui Ulise, cel care a ieșit gol din apă, însă împodobit cu virtutea.
Un aspect al filosofiei folosite de Sf. Vasile în
acest tratat, ce trebuie în mod necesar menționat, este caracterul său popular.
Autorul lucrării citează din cei şapte
înţelepţi, pe Bias, Pittakos şi Solon, apoi apelează şi la proverbe.
Evident, găsim multe poncifuri aici. Astfel, comparaţiile referitoare la nestatornicia
bunurilor materiale față de virtute, comparaţiile cu albina şi cu trandafirul
etc., făceau parte din literatura filosofică populară.
Dintre filosofii celebri, marele dascăl îl apreciază
în mod deosebit pe Platon. În acest tratat se află câteva urme, în special din
dialogurile Phaidon şi Phedra. Dar cele mai multe informații sunt din Republica, în jur de 30 de citate. Sunt
menționate chiar şi Aforismele lui
Hipocrate şi opera lui Diogene Laerțiu.
La acest bogat material bibliografic, care-l
vădește de mare erudit, Sf. Vasile adaugă propria gândire, creativitatea,
persuasiunea şi căldura sufletească, calități pe care le poseda prin excelență.
Am mai putea adăuga, ca o remarcă, faptul că deşi,
în această lucrare, Sf. Vasile „n-a pus în toată extensiunea şi cu toată
gravitatea problema raporturilor dintre literatura păgână şi învăţătura
creştină, pe care o consideră rezolvată, în practică, în secolele II şi III”[28]
– trebuie să admitem meritul marelui ierarh că a fixat aici, în linii generale,
maniera folosirii literaturii antice de către creştini, într-un grad accesibil.
La finalul scrierii, el precizează valoarea și
rolul limitat și provizoriu al scrierilor profane, spunând: „Toate cele pe care
vi le-am spus le veți învăța mai bine din scrierile noastre sfinte. Deocamdată
arătăm numai un început de virtute, scoasă din scrierile profane.”[29]
Astfel, Sf. Vasile e departe de a identifica virtutea antică cu virtutea
creștină, aceasta din urmă beneficiind nu numai de o orientare deplină, ci și
de ajutorul harului divin.
Prin urmare, ținând cont atât de contextul general
al vieții culturale și îndeosebi religioase, cât și de curriculum vitae al marelui ierarh, de înaltul standard
intelectual și, nu în ultimul rând, de vasta cultură chiar ἔξωθεν a episcopului
Cezareii, „opera Către tineri trebuie
receptată ca un mic tratat didactic dedicat unei întregi generații, cu alte
cuvinte, tuturor tinerilor cu mintea deschisă nu numai pentru primirea
învățăturii creștine, ci și spre însușirea tezaurului cultural al omenirii.”[30]
Luând în discuție acest tezaur regăsit, îndeosebi
literar, autorul include „cu multă clarviziune și simț al valorii, dar și curaj pentru acea vreme dominată de tradiția rigoristă,
opere ale Antichității precreștine, căci ni se propune o reconciliere a lumii
vechi, prin ceea ce avea ea bun și viabil, cu lumea nouă a creștinismului
triumfător. Este, desigur, vorba nu de o preluare în bloc a moștenirii
culturale, ci de o revalorizare critică și selectivă, după criteriul
moralității, al adevărului și utilității.”[31]
Însușirea
tezaurului culturii clasice trebuie să se facă selectiv, având în vedere trei criterii esențiale: primul este
cel moral, care era și criteriul
suveran, referindu-se la promovarea moralității prin aceste opere, al doilea
cel soteriologic, vizând folosul
oferit de aceste scrieri pentru dobândirea vieții veșnice, iar al treilea, cel dogmatic creștin, prin asigurarea unei
mai profunde înțelegeri a învățăturilor creștine.[32]
Omilia-tratat Către
tineri a avut un răsunet imediat, pentru că tinerii creștini dispuneau acum
de o busolă sigură, infailibilă, așa încât puteau să pășească fără vreo primejdie
în marea grădină a culturii păgâne, știind că este greșit să disprețuiască
înțelepciunea cea din afară.
Veacurile creștine care au urmat au prețuit mult
scrierea, au trăit folosindu-se de ea și au fost recunoscătoare celui care a
scris-o, fiindcă a rezolvat o problemă spinoasă, care părea – cel puțin la
prima vedere – deosebit de simplă.[33]
Bibliografie
[2] Stelianos Papadopoulos, Viața
Sf. Vasile cel Mare, trad. Diac. Cornel Coman, Ed. Bizantină, Buc., 2003,
p. 96.
[3] Omilia XXII, Către tineri,
în P.S.B., vol. 17, p. 566.
[4] Stelianos Papadopoulos, op.
cit., p. 148.
[5] Ibidem.
[6] Ibidem.
[7] Ibidem, p. 151.
[8] Prof. Constantin C. Pavel, Atitudinea Sf. Vasile cel Mare față de cultura și filozofia antică, în
Sf. Vasile cel Mare [vol. colectiv],
EIBMBOR, Buc., 1980, p. 316.
[9] Conf. Dr. Ovidiu Pop, Introducere: Sf. Vasile cel Mare și
revalorizarea literaturii Antichității păgâne, în Sf. Vasile cel Mare...,
Ed. Sophia, Buc., 2013, p. 73.
[10] Conf. Dr. Ovidiu Pop, op. cit., p. 76.
[11] Prof. Constantin C. Pavel, op. cit., p. 317.
[12] Stelianos Papadopoulos, op. cit. p. 149.
[13] Omilia XXII, Către tineri,
în P.S.B., vol. 17, p. 568.
[14] Ibidem, p. 569.
[15] Ibidem, pp. 566-567.
[16] Ibidem, pp. 567-568.
[17] Ibidem, pp. 567-568.
[18] Ibidem, p. 568.
[19] Ibidem.
[20] St. Giet, Introduction la Basile de
Césarée, Homélies sur lʼHexaéméron, în „Sources Chrétiennes”, nr. 26,
Paris, 1949, pp. 44-45.
[21] Omilia XXII, Către tineri, în P.S.B., vol. 17, p. 568.
[22] Ibidem.
[23] Ibidem, pp. 569-570.
[24] Ibidem, p. 570.
[25] Ibidem, pp. 568-569.
[26] Ibidem, pp. 570-574.
[27] Ibidem, p. 569.
[28] Aimé Puech, Histoire
de la littérature grecque chrétienne depuis les origines jusquʼà la fin du IV-e
siècle, t. III, Paris, 1930, p. 277.
[29] Ibidem, p. 581.
[30] Conf. Dr. Ovidiu Pop,
op. cit., p. 77.
[31] Ibidem.
[32] Prof. Constantin C. Pavel, op. cit., p. 328.
[33] Stelianos Papadopoulos, op.
cit., p. 152.
Comentarii
Trimiteți un comentariu