ARTA DE A COMUNICA de Sonia Ioana Comanescu
”Ars oratoria” - Arta de a vorbi, sau retorica sub înţelesul modern de astăzi, a apărut pentru prima oară în Grecia antică, dezvoltându-se, şi ramificându-se de-a lungul timpului în trei ramuri sau curente, astfel putem distinge,
A) curentul asiatic, reprezentativă fiind şcoala din Pergam,
B) curentul neoatistic, cu renumita şcoala din Atena,
C) curentul radian, fiind născut în şcoala din Rhodos.
Aceste antice şcoli au evidenţiat şi implicit lustruit oratori străluciţi, ca de exemplu Quintilian şi Cicero, prin care această artă s-a dezvoltat, şi-a îmbogăţit spiritul ajungând după multe frământări epocale la ceea ce numim noi:” Elocvenţă”sau tensorul de elocventa si retorica sociala.
Ne simțim datori să evidenţiem faptul că este o mare eroare să se creadă că retorica este o metoda care, prin esența ei constrânge pe creator la respectarea unor reguli stricte, îi înfrânează elanul orator, constituind pentru el o grea servitute. Dimpotrivă experienţa marilor oratori a aratat că retorica aduce creatorului o nouă dimensiune oratorică prin care îşi poate pune în valoare calităţiile, îşi poate corecta defectele şi poate să-şi dezvolte dispoziţiile naturale.
Oratorul sau initiatorul tensorului de comunicare specific trebuie să ştie să dea un interes general oricărei discuţii, să mărească problemele, să ştie să mânuiască ironia, pentru a dispune pe judecător şi a deconcentra pe adversar, punând astfel în joc un stil ritmat îngrijit şi variat, care să poată aduce stăpânire asupra întregii game de tonuri, de la cel mai simplu şi familiar până la marile elanuri patetice.
De aceea, stăpânirea artei profesiei de avocat impune o bună cunoaştere a dispoziţiilor şi posibilităţiilor naturale, o cultură generală la care să se adauge cunoaşteri profunde a dreptului şi stăpânirea pe de plin a tehnicii pledoariei, numai astfel avocatul îşi va permite a adopta un stil propriu aptitudinilor şi bineînţeles a temperamentului său. Nu mai puţin sunt esenţiale calităţiile vocii, a posibilităţiilor de concepţie rapidă şi de improvizaţie.
Este evident că în timpurile noastre, procesele nu mai pot oferi adevărate spectacole ale barei pe care oratorii antichităţii le performau în forum şi în agora, dar toţi marii oratori, chiar şi cei moderni, nu au neglijat niciodată efectele care pot decurge dintr-o pledoarie bazată pe o bună cunoaştere a anumitor tehnici, reguli şi procedee retorice, care definesc tensorul de comunicare specific.
Trebuie să menţionez că pe zi ce trece cultura generală a avocatului trebuie să fie mai vastă, să cuprindă o arie din ce în ce mai mare, pentru a permite avocatului să se exprime cu uşurinţă şi eleganţă, într-o limbă corectă. Astfel varietatea cunoştiinţelor trebuie să acopere o arie vastă, de multe ori întinzându-se pe planuri neaşteptate, procesele atingând din ce în ce mai des probleme extrajudiciare. În cursul dezbaterilor apar adesea probleme care necesită lămuriri ştiinţifice, medicale, tehnice sau artistice pe care avocatul este dator a le clarifica instanţei, şi care trebuiesc a fi profund şi temeinic studiate pentru a le putea aborda într-un limbaj elegant şi foarte explicit.
Această vastă şi temeinică cultură generală este de o importanţă vitală constituind o condiţie indispensabilă a improvizaţiei, care este întotdeauna necesară avocatului care ia cuvântul în apărare sau în replică,astefel orientand dupa bunul plac tensorul de comunicare.
Improvizaţia, cum arăta marele avocat Henri Robert, nu este aşa cum mulţi sunt înclinaţi să creadă, ”un miracol intelectual spontan, comparabil cu miracolul lui Moise”, improvizaţia, aşa cum scria acelaşi autor, ”nu tâşneşte decât dacă în prealabil oratorul a ştiut să acumuleze o bogăţie ascunsă de vocabular, de imagini, de idei, de cunoştiinţe însuşite”.
Astfel, insesizabila muncă de pregătire a unei speţe, este temeiul improvizaţiei, fără de care efectul improvizaţiei rămâne obscur, acoperit de o eternă necizelare.
Ca să dovedeşti perfecţiunea elocinţei, spunea Saint Evremond ” se cuvine să ai un fond de bun simţ şi de agerime de spirit, imaginaţie vie, memorie bună, înfăţişare plăcută, voce limpede, pronunţare corectă, gesturi frumoase, o încredere onestă şi o mare uşurinţă în vorbire”.
”Improvizaţia, aşa cum scria Henri Robert, este un dar al naturii fără îndoială, dar care depinde de noi să-l pierdem sau să-l îmbogăţim, să-l lăsăm să se atrofieze sau să-l dezvoltăm”, şi în continuare acelaşi autor adăuga: ”Cei ce nu îl posedă, îl pot în mare măsură dobândi printr-un antrenament progresiv, dar numai cu preţul unei munci perseverente.”
De reţinut că, marii oratori subliniau faptul că, studiul şi analiza detailată a pleduariilor marilor avocaţi este un excelent exerciţiu pentru însuşirea acestui ”meşterşug”. Cu condiţia, evident, de a nu ignora faptul că pledoaria este rostită, că gesturile care o însoţesc precum şi reacţia la neprevăzutul situaţiilor îi adaugă pledoariei calităţi care nu se pot reproduce în textul scris.
Pledoaria trebuie, bineînţeles temeinic pregătită, iar pregătirea ei presupune în prealabil un atent studiu al elementelor tehnice , juridice, proceduale ale aspectelor probatorii ce revin dosarului şi totodată discuţii cu clientul, care sunt menite să lămurească haina juridica specifica care va fi croita de avocat pentru a triumfa in dovedirea unor acte sau fapte juridice. Fără aceşti paşi făcuţi meticulos, şansa ca pledoaria să fie o reuşită se diminuează considerabil. Încă din timpul studierii dosarului, este necesar ca avocatul să-şi noteze, în vederea alcătuiri pledoariei, argumentele şi obiecţiunile sugerate de lectura dosarului, piesele trebuiesc atent clasate, deasemenea şi lămuriri pe care avocatul trebuie să le ceară clientului şi observaţiile pe care le-ar putea folosi în pledoarie. La capătul acestui studiu şi al discuţiei, avocatul trebuie să poate definii clar obiectul procesului, probaţiunea şi elementele care sunt defavorizante justiţiabilului.
Totuşi, Jean Appleton apreciază că nu este suficient stabilirea exacta a obiectului procesului, ci avocatul trebuie să-i cunoască ”fizionomia şi limitele, să vadă şi să pună în relief punctul capital al procesului”. ”În orice litigiu, spune acelaşi autor, există un punct de convergenţă al argumentelor şi mijloacelor, o poziţie puternică care trebuie fixată şi utilizată cu toată vigoarea”.
Apreciez că, pe de altă parte, la fel de vital este cunoaşterea şi înţelegerea punctului esential al apărării adverse pentru a putea fi pregătit în respingerea lui, respingere care trebuieşte a fi făcută în aşa fel încât, atât faptic cât şi juridic să fie o respingere veridică aducând astfel o notă de siguranţă pe care judecătorul o poate sesiza în susţinerea făcută.
Sesizăm că J. Appleton recomanda ca înainte de a trecerea la alcătuirea pledoariei este impetuos necesar a se stabili; obiectul procesului, al punctului puternic precum şi al punctului slab al apărării. Odată faptele clar stabilite se va trece la confruntarea lor cu reguli de drept, la cercetarea legislaţiei, doctrinei şi a jurisprudenţei.
Acesta este momentul în care se poate spune că munca de pregătire a pledoariei se încheie şi se poate trece la pledoaria propriu-zisă
PLEDOARIA
I. Prima parte este - introducerea sau ”exordiul” -, care la rândul ei cuprinde principium şi proemium.
II. Urmată fiind de -expunerea faptelor, sau o mai întâlnim ca ”așezarea în ordine” a ideilor respectiv formularea-, ”naratio” care se încheie cu anunţarea problemelor a căror rezolvare se cere;
III. Partea a treia - discuţia- ”dispositio” sau analiza mijloacelor şi argumentelor în sprijinul tezei susţinute, care la rândul ei va cuprinde ”propositio”, ”questio”, ”argumentatio”, ”contradictio”.
IV. Şi în încheiere concluzia sau - ”preroraţia” - ori epilogul.
Analiza acestor părţi esențiale ale pledoariei o vom face în continuare, nu înainte de a menţiona că avocaţii, și nu numai aceștia, folosesc pentru alcătuirea pledoariei trei metode diferite, fiecare metodă în funcţie de posibilităţiile şi temperamentul fiecăruia.
Se ştie că în antichitate pledoarile erau scrise în întregime, la început pentru că erau rostite de justiţiabili, iar apoi aşa cum zicea Cicero ”pentru a învăţa să vorbeşti bine, trebuie să începi prin a scrie textul pe care vrei să îl rosteşti”.
Foarte mulţi dintre marii avocaţi din trecut obişnuiau să-şi scrie în întregime pledoaria, chiar dacă, la bară, textul pregătit suferea unele modificari şi adaptări unele dintre ele fiind destul de radicale.
Redactarea în scris al întregului text concentrează atenţia asupra subiectului, permite o exprimare precisă, clară, evită repetările şi bineînţeles evită folosirea unor termeni improprii şi construcţii greşite asigurând astfel stilul, frumuseţea şi cadenţa.
O alta metodă, opusă primei descrise mai sus, este fixarea schemei pledoariei şi a principalelor argumente în minte şi improvizarea în întregime a formei în care va fi rostită. Metoda descrisă a fost cu mare succes folosită de Henri Robert, dând pledoariei mai multă viaţă, vigoare şi asigură pe creator că va fi urmarită cu mare atenţie.
În sfarşit, ultima metodă cea mai des folosită mai ales de avocaţii moderni, este aceea a notelor de pledoarie, care sunt mai mult sau mai puţin complete dar care trebuie să cuprindă un plan clar al expunerii, frazele de obicei nu sunt scrise în întregime ci numai sugerate prin cuvinte frapante. Atenţie însă, notele de pledoarie trebuie să fie suficient de schematice pentru a nu înfrâna spontaneitatea şi elanul improvizaţiei.
Înainte de a trece la studiul fiecărei părăţi ale unei pledoari, doresc a menţiona că de la Quintilian încoace toţi autorii care s-au ocupat de elocinţa judiciară indicau, cu unele mici varietăţi, aceleaşi calităţi generale pe care le considerau că trebuie să o aibă o bună pledoarie.
Astfel, Quintilian impunea ca o pledoarie să fie corectă, clară şi artistică, J. Appleton menţionează de claritatea, ordinea, viaţa şi sobrietatea unei pledoarii, iar M. Garcon vorbeşte de utilitate, claritate şi naturaleţe.
Acelaşi M. Garcon, scria în această privinţă că avocatul trebuie să se facă accesibil celor care îl ascultă, să le evite pe cât posibil efortul, să reuşească ca raţionamentele, chiar complicate, să apară adevăruri evidente.
În continuare, îl dăm ca exemplu pe Henri Robert a cărui abilitate consta în faptul că ”fiecare din argumentele sale se reduceau la propoziţiuni simple, care păreau a nu suporta contradicţia”.
Această nevoie de a convinge este premiza avocatului, viaţa pledoariei, viaţa de care vorbeşte J. Appleton, oglindeşte necesitatea da a insufla convingere şi siguranţă pledoariei. Astfel acelaşi autor scrie că avocatul trebuie să evite monotonia, trebuie să-şi nuanţeze expunerea, toate aceste sunt necesare pentru a ţine trează atenţia judecătorilor, atenţie care se poate menţine prin nuanţare de expunere, prin intonaţia pe care se foloseşte în diferite stagii ale pledoariei, prin gesturi şi desigur prin folosirea unor procedee retorice. Toate acestea duc inevitabil la acel rezultat urmărit de către avocatul pledant, de a menţine atenţia auditoriului şi de a convinge judecătorul în faţa căruia se dezbate o anumită cauză.
Acelaşi celebru J. Appleton, în acest sens, dă un exemplu semnificativ de modul în care se poate da viaţă unei expuneri prin folosirea, de exemplu, a formei interogative la anumite intervale. Astfel, autorul, ne sugerează ca în loc de a susține:
”În prezenţa acestui act, d-l. Durant ar fi trebuit să protesteze prin scrisoare sau prin notificare, dar în loc de aceasta a păstrat tăcerea până în momentul procesului”. A transforma această simplă proproziţie, devenind mult mai atractivă, mai clară, mai uşor şi mai interesant de urmărit formulându-se în felul următor:
”D-l. Durant primeşte actul, îl citeşte. Ce trebuie să facă? Evident să protesteze, să protesteze imediat, prin scrisoare sau prin notificare. Dar în loc de aceasta ce face el? Nimic! Tace! Cât timp? Până în ziua în care este citat în faţa domniilor voastre”.
Un exemplu clasic al unui avocat care ştia să dea viaţă pledoariei este Chaix d`Est Ange, care, spuneau contemporanii lui, că pledoaria sa este un întreg relief, expunerea este o povestire care devine realitate ca un adevărat spectacol în care fiecare personaj este în scenă, iar faptele prind viaţă şi se desfăşoară sub ochii judecătorului.
Să amintim, că printre calităţile esenţiale ale unei pledoari, M. Garcon considera, naturaleţea, firescul ca o calitate esenţială pe care o pledoarie trebuie să o posede, şi definea pledoaria ca fiind, cităm ”o perfectă concordanţă între stilul adoptat şi cadrul şi natura procesului”. ”Astfel, spune a el, pledoaria în sala mare de sedinţă trebuie altfel concepută şi rostită dacât aceea destinată camerei de consiliu, după cum cea rostită într-un proces civil diferă de pledoarie penală şi mai ales de cea rostită la curtea cu juraţi”.
Se recomandă de asemenea, de către marii oratori, evitarea; întorsăturilor neobişnuite de frază, folosirea cuvintelor preţioase, a curiozităţilor de stil, deoarece pledoaria trebuie să fie imediat accesibilă, iar expunerea -parte din pledoarie- să fie logică.
Observăm astfel, calitatea pe care M. Garcon o cerea pledoariei este identică cu cerinta lui J. Appleton, care defineşte o cerinţă a pledoarie ca fiind sobrietatea.
Vorbind de această sobrietate se pune firesc şi problema gesturilor pe care avocatul le face în timpul pledoariei, bineînteles că asupra acestei probleme o regulă nu poate exista, atâta timp cât gesturile care însoţesc o pledoarie, cât şi oricare dintre discuţiile pe care le facem în viata de zi cu zi, sunt o încercare accesorie de a convinge, de a aduce un plus celor zise.
De multe ori acel plus reprezintă o prelungire cât şi o însoţire a vorbei, prelungire care diferă de la om la om în funcţie de personalitatea lui. Totuşi în consideraţia profesiei de avocat, această sobrietate a gesturilor se poate oglindi prin obligaţia avocatului de a avea o ţinută corectă neignorând faptul că pledoaria trebuie să fie prin definitie combativă şi nu academică, deci gesturile sunt obişnuite la bară.
Să nu uităm a menţiona că unii avocaţi care au intrat în istoria oratoriei judiciare, ca Waldeck Rousseau pe care Henri Robert îl numea reformatorul elocvenţei judiciary, ca şi R. Poincare care pledau aproape fără gesturi, obţinând prin această atitudine glaciară, ”prin răceala sinceră sau afectată”, mari efecte prin opoziţie cu agitaţia obişnuită a adversarilor.
Se pare însă ca istoria oratoriei judiciare a demonstrat că nici unul dintre ”marii glaciari” nu erau improvizatori. După cum se ştie faptul că improvizatorii folosesc totdeauna gestul pentru a da o anumită formă dorită de dânşi şi o anumită viaţă pledoariei.
Subliniez că toate aceste cerinţe şi personificări ale pledoariei, raportată la viaţa modernă a instanţelor de judecată, nu mai îngăduie avocaţiilor pledoarii lungi de odinioară, în care oratorul îşi desfăşura arta vorbirii uneori zile întregi, iar judecătorul şi publicul aveau timp să guste spectacolul ce li se oferea.
Revenind la gesturi, trebuie să arăt că ele trebuie să formeze un tot unitar cu tonul, frazele şi cu ideile, pe care trebuie să le sublinieze fără exagerare, să fie în concordanţă cu stilul expunerii să se armonizeze alcătuind astfel o unitate perfectă.
Orice pledoarie trebuie să înceapă printr-un preambul, printr-o introducere numită ”exordiu”. Aceasta fiind prima parte a oricărei pledoarii are scopul de a face cunoscut, într-o formă sintetică, obiectul cauzei, automat a fixa atenţia judecătorului creând în acelaşi timp o atmosferă favorabilă cauzei pe care avocatul o prezintă şi o susţine. O unanimă părere este că acest exordiu trebuie să fie scurt.
Marea varietate a proceselor, atât civile cât şi penale, permit deasemenea o mare varietate de mijloace în ceea ce priveşte construcţia exordiului. Se pot întâlni exordii patetice, alteori vehement exprimând indignarea oratorului şi a opiniei publice, alteori întâlnim un exordiu chiar înlocuit cu o simplă apostrofă, ca celebrul exordiu al lui Cicero ”quousque tandem abutere Catalina ...”, desigur că marea paletă întâlnită în acest plan nu înlătură prezenţa exordiului exteriorizat printr-un apel adresat judecătorului de către avocat, de a părăsi orice idee preconcepută sau însuflată de către mas-media care, deasemenea poate duce la o denaturare a faptului înainte de a-l deduce din probele care urmează a se administra.
Nu mai puţin folosit este exordiul în care avocatul îşi exteriorizează recunoscând actul de curaj care l-a avut în momentul acceptări unei cauze care la primă vedere pare de nesusţinut şi de necâştigat.
În acest ultim sens doresc a menţiona exordiul pledoariei lui Bellart, care pledând pentru Joseph Gras, trimis în judecată pentru o crimă recunoscută, săvârşită prin 22 de lovituri de cuţit asupra amantei sale, a spus: ”Mă cutremur de groază, mărturisindu-vă că am luat asupra mea sarcina de a pleda în acest jalnic proces. Vin să contest răzbunării publice viaţa unui acuzat ... viaţa unui acuzat! Ce grave sunt aceste cuvinte! La auzul lor ar trebui să fim pătrunşi de o atenţie religioasă... Ce îngrozitor ar fi pentru mine, mai ales pentru mine, singurul şi cel din urmă depozitar al acestui interes major, de a neglija cel mai neînsemnat mijloc care l-ar putea apăra. Dacă, aşadar pătruns de această teamă legitimă, mi s-ar întâmpla să vă prezint, printre aceste mijloace, unele prea îndrăzneţe, printre consideraţiile pe care trebuie să le dezvolt, unele care ar fi înşelătoare, vă rog să le ascultaţi cu indulgenţă.
Trebuie deci să vă împărtăşesc gândurile mele, oricare ar fi ele, ca un omagiu pe care ignoranţa mea îl aduce luminilor voastre, ca un apel al raţiunii mele nesigure la dreptatea judecăţii voastre”.
Dorim a reproduce şi un alt exordiul vehement şi plin de indignare cu care Delavrancea îşi începe pledoaria în procesul Socolescu: ”Acuzatorii şi-au schimbat rolurile. Partea civilă, trecând peste reprezentantul ministerului public a devenit acuzaţiunea principală. Scopul este evident. A voit să-şi sporească drepturile şi să se încarce cu o autoritate la care i s-a părut că renunţase d-ul procuror general. A izbutit. Noi am răbdat, văzând că Ministerul public îndură observaţiuni dureroase de la aliata d-sale”.
În final, pentru a încheia diferitele metode care s-au folosit în decursul timpului pentru a construi un exordiu, doresc a menţiona felul desăvârşit în care Denys Talon şi-a alcătuit introducerea, rezumând în exordiu său obiectul procesului, fixând de la început atenţia judecătorului asupra senzaţionalului din acel proces.
Astfel şi-a început Denys Talon pledoaria: ”Această cauză pe cât de ilustră pe atât de importantă, nu are nevoie de prefaţă ... evenimentele sunt atât de extraordinare şi circumstanţele atât de neobişnuite, încât se susţin de la sine, fără adausuri. Vedem de la început o fată de 18 ani, răpită dintr-o mânăstire şi închisă într-un castel; răpitori urmăriţi, condamnaţi la moarte şi casa lor rasă de pe faţa pământului. Apoi, constatând că nu-şi pot păstra prada, o predau tutorelui ei şi obţin scrisori de iertare care sunt confirmate. Dar povestea nu s-a terminat; pentru că în momentul în care pune problema ca această minoră să fie căsătorită şi ceremonia căsătoriei este pe punctul de a avea loc, se prezintă dovada unei prime căsătorii şi se pretinde că ea ar trebui să fie un obstacol la cea de a doua”.
Necesar este a reţine că, exordiul va fi diferit după cum pledoaria este de partea reclamantului sau a pârâtei, a părţii civile sau a apărării. Avocatul care ia primul cuvântul are acest avantaj de a-şi putea pregăti şi gândi întreaga pledoarie.
În poziţia diametral opusă se află avocatul pârâtei sau al apărării care se află adesea în faţa unor situaţii neprevăzute şi îl obligă la improvizaţie. Deasemenea vor fi situaţii în care în sarcina avocatul pârâtei sau al apărării, va exista necesitatea ca uneori să-şi rectifice erorile sau omisiunile voluntare ori involuntare în expunerea faptelor şi deasemenea să reia expunerile astfel făcute pentru a pune în lumină aspectele favorabile asupra cărora adversarul nu a insistat, schimbându-se astfel o eventuală poziţie nefavorabilă în care este pus de către adversar.
Asupra exordiului pârâtei sau al apărării, M. Garcon arăta că aceasta va trebui să cuprindă două părţi; o primă parte, care în general va fi improvizată, întrucăt constituie o imediată şi directă replică care de multe ori este şi incisivă la adresa pledoariei adversarului, şi o a doua parte, dinainte pregătită, care serveşte drept exordiul pledoariei propriuzi-se.
Arta avocatului intervine în aceste momente pentru a face în aşa fel încât trecerea de la prima parte a exordiului la cea de a doua să fie firească.
Epuizând discuţiile despre exordiu voi trece mai departe arătând că expunerea sau naraţiunea faptelor este a doua parte a pledoariei, considerată fiind ca partea cea mai importantă a pledoariei punând jaloanele discuţiei.
Conţinutul în general al expunerii este trecerea în revistă a parcurgeri în ordine cronologică a faptelor fixând astfel câteva date ca puncte de reper şi înlăturând pe cele inutile, care nu fac decât a obosi şi a încărca inutil atenţia judecătorului.
Deasemenea doresc a specifica că uneori în această parte expunerea cronologică a faptelor trebuie evitată sau elegant redusă la câteva propoziţii deoarece ar putea deriva într-o banală şi obositoare expunere.
O alta metodă de a evita această eventuală prea lungă şi obositoare expunere o constituie recurgerea la un alt procedeu bine cunoscut care constă în enuntarea, de la început, a ultimului fapt în ordine cronologică pentru a reveni apoi în mod invers pe firul faptelor care necesită a fi prezentate.
Avantajul acestui procedeu, recomandat de altfel încă de Quintilian, este de a trezi curiozitatea şi interesul judecătorului care în mod mormal va vrea să afle cum şi de ce s-a petrecut faptul anunţat.
Indicat este ca expunerea să fie clară, rapidă, verosimilă, să nu se amestece cu discuţia, dând astfel posibilitatea ca argumentarea, urmatoarea etapă a pledoariei, să poate fi făcută pe un teren solid.
Autorii, în mod cu totul deosebit, insistă ca expunerea faptelor să fie verosimilă, evitând astfel ca avocatul care a făcut-o să nu fie luat în serios, ca bunul simţ să nu fie şocat.
În acestă ordine de idei se sublinează, de către majoritea autorilor că, avocatul trebuie să dea o mare atenţie evitării şi înlăturării contradicţiilor.
Se poate întâmpla ca câteodată adevărul pare neverosimil, deoarece situaţiile sunt surprinzătoare şi extraordinare, în aceste cazuri se recomandă nu omiterea adevărului ci o prezentarea lui sub condiţia de a supune observaţiei judecătorului că acea situaţie, deşi greu de crezut s-a petrecut totuşi, că inconciliabilele sau incoerentele evenimente s-au petrecut, urmând a fi confirmate şi explicate în cursul dezbaterilor.
Avocatul, expunând faptele, trebuie să aibe în vedere faptul că teza expusă va trebui demonstrată, folosind tehnici ca; punerea în lumină a evenimentelor cheie şi neascunderea faptelor nefavorabile, nu numai că în primul rând etica profesională o cere dar mai ales pentru faptul că este sigur că adversarul nu va uita de ele.
Tot în legătură cu situaţiile posibile, trebuiesc amintite aici, acele evenimente complexe care se interpătrund şi se contrazic. Arta avocatului în aceste situaţii va fi aceea de a expune faptele în aşa fel încât înlănţuirea lor să fie clară şi logică, surmontând orice dificultate în ceea ce priveşte credibilitatea şi verosimilitatea acestora.
Se întâlnesc deasemenea şi situaţii în care expunerea trebuie să se prezinte sub o formă de reconstituire completă a unor evenimente care, în parte cel puţin, rămân ipotetice.
Analizând apărarea făcută de Henri Robert Mariei Daouze, având ca punct de pornire constatarea făcută în rechizitoriul avocatului general, observăm ca de la un moment dat scena dintre acuzată şi victimă nu poate fi reconstituită decât pe bază de ipoteze. Astfel Henri Robert face această reconstituire într-un mod foarte instructiv din acest punct de vedere: ”Vă amintesc scena -spunea Henri Robert- aşa cum s-a petrecut în realitate. Richard a apucat cuţitul cu care vrea să lovească. Maria Daouze a văzut gestul. Se repede la el pentru a-l reţine, pentru a-i opri braţul ... N-are destulă putere. Dar arma deviată astfel nu loveşte în inimă, vârful cuţitului se înfige în partea de jos a abdomenului. Pătrunde 6 cm, şi vă aminţiti domnilor, că răspunzând preocupărilor legitime ale unuia dintre dvs., doctorul Socquet vă spunea că arma fiind foarte ascuţită, ar fi pătruns şi mai adânc, dacă braţul lui Richard n-ar fi fost oprit de Maria Daouze.
Iată scena, iată adevărul, iată evidenţa! Desfid acuzarea şi vă aduc dovada contrarie”.
Este bine de reţinut că expunerea faptelor, în general, trebuie să fie însoţită de motivarea lor psihologică. În acest sens îl voi cita pe M. Garcon, care scria: ”Trebuie descrise în acelaşi timp cu actele, gândurile celui care a acţionat, cu ezitările, scrupurele acestuia, revenirile şi deciziile sale.
Totul trebuie să se lege cât mai logic posibil, fără ca ceva să rămână inexplicabil. Este necesar ca sentimentele şi reacţiile actorilor să explice în mod raţional faptele şi gesturile lor”.
Tot atât de important este ca ilustraţia expunerii să conţină şi reproducerea unor piese aflate la dosarul cauzei, reproducere care poate fi făcută fie în întregime fie doar sub forma de fragmente. Aceasta trebuie să fie realizată cu respectarea unor reguli cunoscute și ca -cutume- şi anume; avocatul să citească acele piese ale dosarului corect, anunţând atunci când va omite un pasaj şi desigur scopul pentru care s-a omis acel pasaj, ştiind că judecarea oricărei cauze se face în exclusivitate pe baza pieselor dosarului respectiv, iar o omiterea indiferent de ce natură, s-ar purtea interpreta ca rea credinţă, şi ignorarea unor elemente ale dosarului, fapt care poate duce deasemenea la diminuarea credibilităţii avocatului pledant.
În cadrul pledoariei, expunerea faptelor prezintă importanţă deosebită, ea se va prezenta de obicei, ca un lung monolog, monolog a cărui monotonie trebuie imprtuos evitată prin orice mijloace care să fie menite a reţine atenţia judecătorului.
Această periculoasă monotonie, de care am vorbit mai sus, se va putea evita folosind în special variaţii de ton, de stil, care sunt menite să dea culoare şi adâncime oricărei pleduarii, obţinând astfel un stil propriu fiecărei sustineri. În acest sens marii creatori ai barei folosesc cu mult succes stilul direct, interogaţia sau scurte digresiuni oferind anumite pauze atenţiei obosite a judecătorului.
Tot ca şi în cazul exordiului, expunerea faptelor este în funcţie de pledoaria avocatului care ia cuvântul în acuzare sau în apărare
De asemenea trebuie avută grijă ca în această parte a pledoariei, expunerea faptelor să nu apară ca o simplă repetare a unor lucruri deja cunoscute.
În fine, această parte a pledoariei trebuie să se sfârşească cu formularea clară a problemelor care vor forma obiectul discuţiei şi care ar trebui să se desprindă în mod logic din naraţiunea faptelor.
Trecând mai departe, ca o urmare logică a expunerii faptelor, discuţia este următoarea parte al unei pledoarii în care, se demonstrează admiterea sau respingerea unei anumite teze.
Din acest motiv este impetuos necesar ca înainte de a trece la această fază a pledoariei, avocatul să aibă bine fixat argumentul dominant în jurul căruia se va concentra demonstraţia ce urmează.
Acesta este momentul în care, deobicei se trece la analiza probelor aflate la dosarul cauzei, completându-se cu faptele expuse mai înainte, şi deducându-se în continuare consecinţele juridice ale faptelor şi actelor dovedite prin probe.
În legătură cu probele, trebuie evidenţiat faptul că acestea trebuiesc clasate, în general, într-o ordine logică ascendentă. Totuşi nu trebuie să ignorăm faptul că efectul care îl putem obţine este cu atât mai puternic cu cât înfăţişăm mai întâi proba cea mai puternică întărind apoi aceasta cu celelalte probe aflate în probatoriul cauzei, probe care astfel devin probe accesorii.
Cel mai adesea, discuţia se poartă asupra faptelor şi actelor generatoare de consecinţe juridice care, sunt cel puţin în parte dacă nu în totalitate contestate, asupra probelor administrate cauzei, precum şi asupra deducţiilor logice ce pot fi trase din probe, cât şi desigur asupra problemei de drept.
Cel mai frecvent sunt contestate faptele generatoare de consecinţe juridice.
Este astăzi dovedit că martorii de bună credinţă nu pot întotdeauna relată cu exactitate evenimentele la care au fost de faţă, sau pe care le cunosc indirect. În acest sens, cazul curierului din Lyon reprezintă una din cele mai dramatice cazuri de erori judiciare săvârşite datorită declaraţiilor unori martori de bună credinţă.
Experimentele lui G. Guilhermet au demonstrat posibilitatea deformării adevărului de către martorii de bună credinţă, deformări datorate autosugestiei şi sugestiei colective, prin eroare involuntară pe care martorii o săvârşesc mult mai des decât se crede, prin deformarea
profesională a unor experţi sau deasemenea sub influenţa opiniei publice montate prin diferite procedee, pe care nu le voi dezvolta în acest studiu, procedee care sunt mai de grabă de competenţa psihologiei sociale. În acest sens se poate studia celebra afacere Dreyfus.
Studii făcute ne arată că demontarea şi automat respingerea depoziţiei unui martor poate fi realizată prin diferite procedee ca; opunându-i o depoziţie contrară, sau scoaterea în evidenţă a contradictoriului, a neverosimilului dintr-o depoziţie sau dintre mai multe depoziţii, sau prin contradicţia între depoziţile şi faptele aşa cum pot rezulta din alte probe administrate. Deasemenea la acelaşi rezultat se poate ajunge şi prin arătarea eventualului interes pe care martorul l-ar putea avea în litigiu. Arta avocatului constă în folosirea cu mare îndemânare şi dibăcie profesională a acestor procedee.
De subliniat însă faptul că în procesele penale, discuţia gravitează aproape în mod exclusiv în jurul faptelor, pe când în procesele civile, dimpotrivă, discuţia gravitează în jurul principiilor şi normelor juridice conferind astfel pledoariei un centru de greutate plasat în jurul acestor principii şi norme de drept cât şi în jurul jurisprudenţei şi a doctrinei de drept. Astfel este necesar ca sfârşitul discuţiei dintr-un proces civil să cuprindă; formularea exactă a problemei de drept, citarea textelor de lege aplicabile şi comentarea lor, precum şi citarea ori comentarea jurisprudenţei, doctrinei şi a practicii judiciare care poate aduce în sprijinul textelor de lege propuse un sprijin important de multe ori chiar şi crucial.
Schema logică care am descris-o se aplică şi în cazul respingerii demonstraţiei adversarului. În acest caz avocatul va trebui să risipească eventuala impresie favorabilă produsă de pledoaria părţi adverse, va trebui să aducă rectificări în erorile de fapt şi de drept săvârşite de adversar şi bineînţeles va opune jurisprudenţa şi interpretările doctrinale favorabile tezei sale.
Ca şi toată pledoaria, discuţia trebuie să se prezinte sub o forma sobră clară şi mai ales riguroasă, în această faza a pledoariei preocuparea avocatului trebuie să orbiteze cu prioritate asupra aspectelor juridice şi ştiinţifice şi nu asupra efectelor estetice ale profesiei de avocat, evitând folosirea de expresii sau formulări complicate, termeni echivoci, expresii neobişnuite dar mai ales monotonia care, în aceasta fază a discuţiei este foarte primejdioasă deoarece de numeroase ori cuprine lectură de acte, hotărâri sau de doctrină.
Această fază a pledoariei, discuţia sau eplogul, se încheie printr-o concluzie, denumită şi preroraţie, care reprezintă ultima parte a unei pledoarii.
Din studiul pledoarilor marilor avocaţi se poate vedea că trecerea de la discuţie la preroraţie se face, cel puţin aparent, fără tranziţie.
Putem spune că preroraţia se leagă în general cu ultimele cuvinte ale exordiului, dacă pledoaria este mai lungă decât necesar, atunci preroraţia trebuie să fie foarte scurtă.
M. Garcon recomanda, chiar ca o regulă, faptul că este necesar să se reamintească în preroraţie ceea ce la început s-a anunţat în exordiu.
Retorii antichităţii clasice ca şi autorii contemporani deosebesc în general două forme de preroraţie care, pot fi şi combinate.
O primă formă definită este ceea a rezumării faptelor cu o mare precizie şi sobrietate, deducându-se astfel logic din aceste fapte singura concluzie posibilă, verosimilă şi legală, ceea care este de nerespins şi care în acest fel dedusă, va fi impusă ca fiind soluţia speţei. În acest caz stilul trebuie să fie sobru şi direct, frazele de preferinţă să fie scurte, fără digresiuni şi incidente.
A doua formă posibilă a preroraţiei este apelul la sentimente, acest apel fiind necesar pentru a emoţiona pe cei care au a se pronunţa asupra soluţiei. Desigur această forma este, în actualitate, căzută în desuetudine deoarece ea se aplica cu mult succes în faţa juraţilor. Evident este faptul că în acest caz oratorul, la perioade ample, va apela la sentimentele de milă, indignare, va evoca marile idei care le va susţine cu tărie şi convingere, obţinând astfel efecte patetice.
Cum am menţionat, sunt folosite ambele metode, totuşi cea de a doua metodă fiind, în ziua de azi, mai periferică. Totuşi îmbinarea plăcută a celor două metode, prin argumentare logică urmată de apeluri la sentimente, este des folosită, producând efecte destul de puternice.
Un viu exemplu de preroraţie patetică o putem întâlni în pledoaria lui A. Lemaistre într-un proces de seducţie, în care la încheierea pledoariei a spus: ”Nu-l lăsaţi domnilor pe apelant să triumfe de slăbiciunea intimatei, de lacrimile acestui sărman tată şi nici de puterea justiţiei voastre.
Decizia domniilor voastre trebuie să facă părţile să înţeleagă că este suficient să fii ofensat pentru a avea dreptul la răzbunarea injuriei; să facă să înţeleagă pe apelant că este suficient să fi săvârşit crima de seducţie, pentru rigorile legilor, iar pe locotenentul penal că este suficient să favorizeze o răpire, pentru a participa la ruşinea expiaţiunii”.
Putem observa, că deşi rostită într-un proces de o mare rezonanţă socială, pledoaria lui Henrion de Pansey pentru eliberarea unui negru are preroraţia de o mare sobrietate, constituită fiind din deducţia logică a singurei soluţii posibile: ”Trebuie să ne pronunţăm asupra statutului oamenilor care locuiesc în Franţa, în temeiul principilor admise în Franţa. Astfel, n-a existat niciodată maximă mai sacră decât aceea că în Franţa nu există sclavi. Dacă interesul comerţului a determinat apariţia unor legi care au impus oamenilor lanţuri, acest lucru s-a petrecut sub alt climat. De altfel, aceste legi fiind contrare dreptului comun, dispoziţiile lor sunt de strictă interpretare. Dl. Poupet trebuia să se conformeze. El trebuia să îndeplinească formalităţile pe care le prescriau, dar le-a dispreţuit. Drept urmare nu mai poate invoca nici un drept asupra negrului pe care-l reclamă”.
Nu este exclus ca preroraţia să fie redusă la o singură frază. În acest sens voi reproduce concluzia lui Delavrancea în pledoaria din procesul Socolescu, frază în care spunea: ”Sfârşesc d-lor juraţi, încredinţat că în unanimitate veţi zice: Inocent”. Observăm că în acest clasic exemplu de preroraţie în care puţinele cuvinte, de o grandioasă sobrietate, rezumă în mod extraordinar întreaga cauză.
Firescul impune uneori avocaţilor să recurgă, în procesele mai complicate, la solicitarea cuvântului în replică.
Replica, aşa cum o recomandă numeroşi autori, ar trebui utilizată cu moderaţie. Se consideră faptul că utilizarea acestui drept reluând argumentele deja dezvoltate în pledoarie este o gravă eroare, replica făcînd în acest caz doar o dublură a pledoariei, adică dubla întrebuinţare a pledoariei, ceea ce nu poate aduce efectul scontat la cererea dreptului la replică.
Ca obiecţiune la replica, J. Appleton arăta că: ”Replica trebiue să fie o ripostă care se mărgineşte să rectifice erorile sau inexactităţile din pledoaria adversarului, sau în care se resping, repede, argumentele neprevăzute cu privire la aspecte care au părut să fixeze atenţia judecătorului”.
Tot autorul sus citat apreciază că notele scrise pot înlocui adesea replica.
Un ”uriaş al barei, forţă a naturii” Fernand Labori, aşa cum l-a caracterizat Henry Robert, susţinea în procesul Zola replica pe care î-mi voi permite să o reproduc, pentru a da un exemplu inedit de operă retorică.
”Domnilor juraţi, iertaţi-mi vocea, căci sunt la capătul puterilor. Era necesar acest ultim incident pentru ca să apară clar între cine se pune problema aici; între aceia care, aşa cum spunea Clemenceau, reprezintă justiţia, libertatea şi dreptul şi aceia care nu vor ca apărarea să aibe, la această bară, ca în toate procesele, ultimul cuvânt.
D-l avocat general s-a ridicat nu pentru a da o replică, ci pentru a mă trata pe mine personal drept insultător al armatei (proteste), pentru că eu sunt acela care vorbeşte aici de două zile. Avocatul general, răspunzând pledoariei lui Labori a terminat prin cuvintele ” ... insultătorii sunt obligaţi să se ascundă aici strigând : Trăiască armata! Franţa are încredere în voi! Domnilor juraţi; luaţi drept călăuză sufletul patriei!”.
Nu eram obişnuit să primesc, în pretoriul justiţiei, lovituri personale de această natură, nu sunt dintre aceia care se ascund în spatele cuiva şi nu sunt nici dintre aceia care ar putea accepta ca, fie şi de pe banca acuzării, o insinuare sau un atac să se ridice spre mine ... cu toată înălţimea fotoliului de la care ar porni! (aplauze)
Dl. avocat general, indus cred în eroare şi antrenat de exemplele de autoritate pe care unii ni le-au dat aici, şi-a imaginat că are dreptul să ne dea lecţii; îi refuz acest drept! Nu s-a ridicat decât pentru a lansa câteva cuvinte răsunătoare.
Pentru că erau scurte şi nu puteau produce efect prin ele însele, ştiu bine de ce erau pregătite; erau pregătite pentru o manifestare, care pe drept cuvânt era aşteptată de la o sală compusă, şi compusă împotriva noastră.
Acestea fiind spuse, domnilor juraţi, şi este suficient pentru a răspunde, mai am un cuvânt de adăugat ... vă cer iertare pentru tonul cu care spun toate acestea, este singurul mijloc pe care îl am de a vă vorbi. Vreau să adaug un cuvânt pentru a preciza problema pe care o aveţi de rezolvat şi să arăt d-lui avocat general că există două feluri de a înţelege dreptul; al său şi al nostru.
Vi se pune o singură întrebare: Dl. Zola este sau nu vinovat? (mai multa voci iritate: Da. Altele: Tăcere.)
Domnilor juraţi, aceste strigăte ale acelora care nu înţeleg respectul care este datorat justiţiei, să vă dicteze fermitatea şi datoria dv.
Nu aveţi de spus decât un singur lucru, ca arbitri suverani ce sunteţi, aşezaţi deasupra tutor, deasupra armatei, deasupra justiţiei însăşi, vreau să spun deasupra justiţiei ordinare, pentru că sunteţi justiţia poporului care, peste o clipă (arătând sala de deliberare a juriului), acolo sus, veţi pronunţa o
hotărâre istorică! Sunteţi suverani! Spuneţi, dacă aveţi curajul, că acest om este vinovat de a fi luptat împotriva pasiunilor, împotriva tutor urilor, împotriva tutor pornirilor, pentru justiţie, pentru drept şi pentru libertate! (vii aplauze).
Abordând caracteristica şi necesitatea procesului modern, M. Garcon formulează unele reguli şi sugerează anumite procedee retorice ale căror cunoaştere este neîndoielnic utilă avocatului modern. Autorul constată că cea mai importantă condiţie a unei pledoarii este acea de a ţine treaz interesul judecătorului, şi a nu obosi în cazul unei pledoari lungi auditoriul.
Avocatul în derularea unei pledoari, nu are voie să revină asupra lucrurilor spuse şi înţelese, doar dacă este necesar să le explice mai în amănunt. Desemenea în anumite cazuri, este sugerat, de către acelaşi autor, a întrerupe pledoaria printr-o frază care să trezească atenţia judecătorului, fie anunţând un argument principal ori apropierea concluziei.
Bellart, de exemplu, în apărarea lui Joseph Grass, a considerat necesar să-şi încurajeze din când în când auditoriul făcând foarte inspirat următorul apel: ”Vă rog să aveţi curajul de a continua să mă ascultaţi, iar eu voi avea curajul să vă demonstrez că Joseph Gras n-a meritat pedeapsa crudă pe care legea o prevede pentru asasinat”.
Uneori, în decursul unei pledoarii, poate fi resimțită necesitatea reamintirii unor principii generale şi adevăruri elementare.
M. Garcon observa cu umor că acei care cunosc lucrurile evocate vor aproba, fără să mai aibă impresia că şi-au pierdut timpul ascultându-le, iar cei care nu le cunosc le vor afla fără a trebui să-şi mărturisească ignoranţa.
Importanţă deosebită trebuie acordată preferenţiuni anunţând în acest fel, în mod ocolit, o noţiune necesară care ar putea să apară supraabundentă.
La începutul acestui studiu, am arătat că majoritatea autorilor, analizând calităţile pledoariei o importantă calitate pe care o cereau este ritmul, mişcarea şi viaţă.
Pentru a fixa şi a accentua o idee esenţială, pentru a o face să pătrundă în mintea judecătorului, este adesea necesar ca acea idee să fie repetată, chiar de mai multe ori, dar cu o anumită delicateţe, care să asigure că repetarea nu devine supărătoare. În acest sens un vechi şi simplu procedeu recomandat de retori este acela de a repeta imediat aceleaşi cuvinte.
Acelaşi efect se poate obţine şi prin folosirea unui alt procedeu, adică de a începe mai multe fraze succesive prin aceleaşi cuvinte sau prin repetarea aceluiaşi cuvânt la sfârşitul unor propoziţiuni succesive, care va apare ca o concluzie logică inevitabilă. Ori, în sfârşit, prin reluarea primului şi al ultimului cuvânt al unei propoziţiuni.
Tot în legătură cu sublinierea unei idei mai semnalez existenţa unui procedeu numit cel al acumulării, procedeu în care ideile şi nu cuvintele sunt repetate pentru a obţine efectul de fixare a idei respective.
Efectul descris mai sus devine şi mai puternic dacă acumularea este progresivă. În acest sens, M. Garcon scria: ”pornind de la o consideraţie banală se avansează din frază în frază, fiecare agravând pe cea precedentă, pentru a desăvârşi, în întreaga sa amploare, demonstraţia care a fost sugerată la început”.
Tot în scopul sublinierii şi accentuării unei idei se mai pot folosi, spunea M. Garcon, dar cu o mare sobrietate, figuri de stil ca metafora, apostrofa, dialogul, prozopopea, hiperbola, litota. Atenţie însă, subliniază autorul, abuzul sau exagerarea poate conduce la un efect diametral opus celui urmărit.
Umorul şi ironia sunt deasemenea considerate ca procedee eficace dar şi primejdioase, ele trebuie dozate cu tact, iar locul cel mai propice pentru utilizarea lor este considerată ca fiind expunerea dintr-o pledoarie. Astfel, ironia dă posibilitatea oratorului să spună adevăruri care afirmate în mod direct ar fi greu de tolerat de către judecător.
Putem uşor imagina efectul elogiului ironic pe care Margareta Ghelmeanu îl obţine răspunzând procurorului general care, în procesul Petropol vs. Orzeanu îl prezenta pe maiorul Orzeanu ca fiind singurul apărător a două femei slabe fără ajutor, când declara: ”Socot că dacă dl. procuror general ar fi cunoscut pe d-na Eliza Petropol ar fi văzut că dânsa poate să facă în apărarea familie sale mai mult decât un regiment întreg”.
Închei studiul de faţă arătând frumoasa obscura lunga şi minuţiuasa muncă de pregătire a unei pledoarii, care stă la baza meşterşugului ascuns al delicatei profesii de avocat, profesie pe care mi-am ales-o încă din băncile facultăţii, şi care, trebuie să recunosc că nu mi-am imaginat-o aşa de ”tiranică”.
Pledoaria care este, aşa cum am arătat, momentul profesional culminant al avocatului este pentru fiecare cauză în parte una nouă, care la rândul ei trebuieşte pregătită cu sacrificiul a multor ore de studiu şi pregătiri.
Suntem convinși că cei ce vor aprofunda acest scurt studiu nu vor căuta să imite haotic anumite modele sau şabloane pe care me-am permis a le evoca în prezentul studiu, dar am considerat ca utilă cunoaşterea a câteva dintre marile momente ale elocinţei judiciare putând medita liber şi critic asupra acestora, astfel rezultatele se vor naște singure din imaginația celor care sunt dornici să nu se coboare la noțiunea de ”mahalagiu” sau ”piețar”, ducând astfel nivelul unei discuții la apogeuri academice de invidiat in societatea din ziua de azi.
Observăm în final că, acest tensor de comunicare social specific este deosebit de matur cât și complex astfel, cei care ajung sa folosească un asemenea tensor trebuie sa fie pregatiți profesional cât și abili sociali spre a nu deteriora amploarea unui asemenea instrument social și implict a reuși să impresioneze cât și să covingă auditoriul.
BIBLIOGRAFIE
Aronson, E., D.L.Bridgeman, and R.Geffner. ”The Effects of a Cooperative Calssroom Stucture on Student's Behavior and Attitudes.” In Social Psychology of Education: Theory and Research, edited by D. Bar-Tal and L. Saxe. New York: Halstead Press, 1978.
Ashmore, R.D., V.Ramchandra, and R.A. Jones. ”Censorship as an Attitude Change Induction (1971).
Benson, P.L., S.A. Karabenic, and R.M. Lerner. ”Pretty Pleases: The Effects of Psysical Attractiveness on Race, Sex, and Recciving Help.” Journal of Experimental Social Psychology (1976).
Berry, S.H., and D.E.Kanouse. ”Psysician Response to a Mailed Survey: An Experiment in Timing of Payment.” Public Opinion Quarterly (1987).
Brehm, S.S., and M. Weintraub. ”Psysical Barriers and Psychoiogical Reactance: Two-year-olds Responses to Threats to Freedom.” Journal of Personality and Social Psychology (1977).
Choo T. ”Communicator Credibility and Communication Discrepancy as Determinants of Opinion Change.” Journal of Social Psychology (1964).
Cialdini, R.B. and K. Ascani. ”Test of a Concession Procedure for Inducting Verbal, Behavioral, and Further Compliance with a Request to Give Blood.” Journal of Applied Psychology (1976).
Cialdini, R.B., R.R. Reco, and CA. Kallgren. ”A Focus Theory of Normative Conduct: Recycling theConcept of Norms to Reduce Littering in PublicPlaces. ”Journal of Personality and Social Psychology (1990).
Cialdini. R.B. ”Why Don't Bystanders Help? Because of Ambiguity?” Personality and Social Psychology Bulletin (1989).
Cook, S.W. ”Toward a Psychology of Improving justice.” Journal of Social Issues (1990).
Darley, J.M., and Latane. ”Bystander Intervention in Emergencies: Diffusion of Responsability.” Journal of Personality and Social Psychology (1968).
Deutsch, M., and H.B. Gerard, ”A Study of Normative and Informaţional Social Influences upon Individual Judgment.” Journal of Abnormal and Social Psychology (1955).
Easterbrook, J.A. ”The Effects of Emotion on Cue Utilization and the Organization of Behavior.” Psychological Review (1959).
Freedman, J.L., S.C. Fraser. ”Compliance Wilhout Pressure: The Foot in the Door Technique.” Journal of Personality and Social Psychology (1966).
Gonzales, M.H. ”International Approach to Interpersonal Attraction” Journal of Personality and Social Psychology (1983).
Howard, D.J. ”The Influence of Verbal Responses to Common Greetings on Compliance Behavior: The Foot-in-the-Mouth Effect.” Journal of Applied Social Psyhology (1990).
Jones, E.E., and V.E. Harris. ”The Attribution of Attitudes” Journal of Experimental Social Psychology (1967).
Kulka, R.A., and J.R. Kessler. ”Is it Justice Really Blind? The Effect of Litigant Physical Attractiveness on Judicial Judgment.” Journal of Applied Social Psychology (1978).
T. Latane, J. Rodin. ”A Lady in Distress: Inhibiting Effects of Friends and Strangers on Bystander Intervention.” Journal of Experimental Social Psychology (1969).
Yolanda Eminescu ”Pleduarii Celebre”, editura Academică București (1979).
Schmidtke, A., and H. Hafner. ”The Werther Effect After Television Films: New Evidence for an Old Hypothesis.” PsychologicalMediane (1988).
Schwarz, N. ”Experimentelle Untersuchungen zur Reduktion durch Freiheitswerderstellung.” Doctoral dissertation, Universitat Mannheim, 1980.
Settle, R.B., and L.L. Gorden. ”Attribution Theory and Advertiser Credibility.” Journal of Marketing Research (1974).
Comentarii
Trimiteți un comentariu